Pe perna mea

Unul dintre marile mele of-uri atunci când m-am mutat alături de Alex a fost că în pofida noianului ei de mâțe, nu reușeam să conving pe nici una să doarmă alături de mine.

Înainte ca afirmația să sune mai dubioasă decât este de fapt, trebuie precizat că în opinia mea acesta este unul dintre marele avantaje pe care îl au pisicile ca animale de casă. Un ghemotoc pufos care să îți doarmă torcând pe piept, eventual înfofolit alături de tine în pătură în timp ce afară bate viscolul… ce poate fi mai plăcut de atât?

Pe ea, stăpâna, o preferau evident toate, de la mic la mare și de la leneș la foarte leneș. Pe mine însă, mai puțin. De fiecare dată când mă lua somnul, încercam să conving felinele să îmi țină companie. Mai un “pis pis pis”, mai un “hai pisi, pisi”, ba chiar le răpeam cu forța și le țineam insistent în brațe, dar nici o strategie nu avea succes.

Toate mă ignorau sau fugeau cu prima ocazie după care, vărsând și sare peste rană, se ducea fix sa doarmă, undeva departe de mine.

Dintre toate, cea mai frustrantă era Pușa. Deși încercam din răsputeri să îi intru în grații, mă părăsea de fiecare dată. Apoi, în mod de-a dreptul sadic, de îndată ce adormeam venea și se culca lângă mine.

-“Ia uite ce frumos dormea Pușa lângă tine ieri noapte”, învârtea adesea Alex cuțitul în rană, arătându-mi poze dimineața.

Acum însă fac și eu parte din familie. Tașa îmi toarce adesea pe piept, uneori chiar din proprie inițiativă, iar Pișcot îmi face și ea scurte dar dese vizite, când simte nevoia să fie băgată în seamă. Iar Pușa… ehei, Pușa doarme mereu între noi, ocupându-ne pernele și ținându-ne companie.