O pisică grasă

Când ne-am întors din Grecia și ne-am revăzut pisicile am avut parte de un mic șoc când am dat ochii cu slăbătura.

O fostă pisică a străzii, a ajuns la noi doar piele și os, în condiții pe care le-am povestit deja. Numai rânjetul de ea, îmi amintesc că prietena mea i-a arătat o poză cu ea unei veterinare iar reacția acesteia a fost una îngrijorătoare: i se părea că e un animal afectat permanent de subnutriție.

Tupeistă și cu școala vieții, s-a impus rapid în colectiv și și-a croit un loc sațios la castronul cu mâncare. Zilele în care i se vedeau coastele au apus rapid, dar a rămas în continuare o slăbătură, unica felina suplă într-o haită de grăsune. Până când ne-am întors din Grecia.

Am luat-o amândoi în brațe și am sucit-o pe toate părțile pentru a fi siguri că e vorba de aceeași pisică. Era prea rotunjoară ca să fie vorba de aceeași ghepărdiță lipsită de burtă. Și totuși ea era, ne-a convins rânjetul ei unic și inconfundabil.

Tot atunci am înțeles și bucuria pe care o simte Alex când își vede mâțele grase. Majoritatea sunt rebuturi, pisici tomberoneze pe care nu le-a vrut nimeni, dar care în loc să putrezească undeva prin gunoaie, stau și încălzesc șuncile la căldură, într-o casă cu oameni care le mângâie și le hrănesc în loc să le bată.

E un lucru frumos o pisică grasă.