Normalitatea e relativa

Când a sosit reparatorul săptămâna trecută, pentru mașina de spălat stricată, a picat pe mine să îl primesc și să îl asist. Totul a mers bine, omul și-a făcut treaba, a fost politicos dar fără să fie rece, nu a cerut nici prea mulți bani. Pe scurt, nimic rău de comentat.

-"Cred că e pocăit sau ceva", i-am spus prietenei când plimbam câinii.

Nu părea bețiv, nu părea ghiolban, nu era lacom. Pentru un "meseriaș", să bifeze aceste trei criterii e aproape de necrezut.

Apoi am realizat că îi fac o defavoare domnului. Nu era nici super-profesionist, la costum, cu un comportament desprins din serialele britanice cu lorzi și ladies. Era doar un om obișnuit.

Însă mai plauzibil era să fie o persoană religioasă, mânată de rigorile credinței decât să fie un meseriaș care să nu fie pus pe jecmănit. Ne-am obișnuit însă cu atâta hoție, incultură și lăcomie încât un om care nu că e paragon de excelență, dar care e pur și simplu normal, pare o creatură mitologică.

Toată lumea vorbește de normalitate și vrea normalitate. Dar ca să ajungem acolo, trebuie să fie regula și nu excepția.