Marcel Cotropitorul

Ultima noapte de golăneală, întâia noapte de război.

E ușor să spui de Marcel că era un ratat fără nici o realizare. Fără viitor, fără ambiții, fără slujbă, mulțumit doar să își trăiasca viața de pe o zi pe alta. E mai greu să fii în locul lui, un tânăr obișnuit într-un orășel falimentar, unde locurile de muncă erau un fel de creaturi mitologice și nu aveai efectiv la ce să visezi.

Ar fi rămas un oarecare până la moarte, un alt anonim într-un șir de morminte în paragină, dacă un anume dictator nu ar fi decis să invadeze o anume țară.

Când televizoarele, radiourile, ziarele, blogurile, feed-urile de Facebook, bețivii din birturi și babele de colțuri au început la unison să anunțe incursiunea rușilor pe teritoriul Ucrainei, Marcel nu s-a speriat. Nu a fost cuprins de incertitudine, nu s-a speriat că avea practic un război la graniță ci a văzut în asta o oportunitate. Ca un afaceristi căruia îi sticleau ochii la potențialul unei noi surse de venit, Marcel a sperat să își poată găsi, în sfârșit, un rost în viață.

Și-a strâns în portofel fiecare urmă de bănuți pe care o avea, a luat pe el hainele bune, s-a aranjat în oglindă și a plecat încrezător spre graniță.

Two guys, one tank

Să intre în Ucraina nu a fost o problemă, să ieși era mai greu. Tinerii în putere, dornici să se se ofere ca voluntari în război, erau la mare căutare. Marcel se simțea dorit și apreciat pentru prima dată în viață. Cu toate acestea, nu avea de gând să se ofere pe post de carne de tun. Nu, dorea mai mult.

Nu a fost deloc greu să se strecoare printre gărzi și să o ia de nebun la picior. Greul a fost să găsească o direcție. "razboi in ucraina ce sa fac" căutat pe internet nu i-a oferit răspunsurile dar după cum spunea nea Cezărică la barbut, zarurile au fost aruncate! Plecase de acasă și ajunsese într-o țară străină, în plin război. Acum era momentul să se descurce așa că a făcut cea mai inteligentă manevră la care s-a putut gândi: s-a orientat după zgomote.

A mers așa, fără o țintă anume, doar două zile, când strategia sa a început să se lovească de probleme tehnice. Terminase pungile de covrigei cu care plecase de acasă iar stomacul începuse să scoată zgomote mai puternice decât cele ale artileriei. Nu ar fi vrut să se întoarcă deja, cu coada între picioare, dar fără covrigei, ce putea să facă? Fortuna ținea însă cu Marcel, și nu mă refer la casa de pariuri.

Căutând un tufiș unde să golească ultimele resturi digerate de Mini Brezel, Marcel descoperi un tanc. Nimeni prin zonă, trapa ridicată. Parca era invitat să se urce în el. După ce se uită grijuliu în stânga și în dreapta, nu care cumva să fie vreun rusnac pe aproape și să îl umple cu scuipat de Kalașnikov, Marcel se sui în tanc.

Între școala de șoferi, GTA V și pur bulan, reuși să pornească hardughia și să demareze cu ea în trombă, pe cât de în trombă poate o mașinărie care ar fi trebuit să fie piesă de muzeu.

-остановка! вор, se auzi un urlet din spatele altor tufișuri.

Închiindu-se în grabă la șliț, un rus nenorocos încercă să fugă după el dar era deja prea târziu.

Doi indivizi, două nevoi primare, două tufișuri și un singur tanc. Deși universul părea să fie în continuare în echilibru, soarta războiului tocmai se schimbase dramatic.

Un țăran în Ucraina

Văzându-se cu sacii în tanc, Marcel se apucă să își numere ouăle, cineva care tocmai furase o mașinărie de război trebuia să aibă mai mult de două. Și în timp ce se îndrepta voios înapoi spre graniță, începu să viseze cu ochii deschiși.

Tancul era al lui, atâta lucru era clar. Tocmai citise o știre care spunea cu guvernul ucrainean decretase că tancurile capturate de la inamici pot fi păstrate și nu se plătește impozit pe ele. Nu avea cum să nu fie adevărat!

Își aducea aminte de Cozmin Gușatul, cu BMW-ul lui vechi, ce șmecher se mai dădea în fața blocului... Ei bine, la o parte Cozmine, acum Marcel e noul șef. Se și vedea ajuns înapoi acasă, lăudându-și prada.

Volan de piele, climă bizonică ajustabilă (în funcție de cât de mult deschideai clapeta să intre aurul), genți de oțel, de mii de ori mai șmechere decât cele de aluminiu. Vai, dar ce frumos! Super tare, sigur avea să fie invidia blocului. Ce BMW, ce Audi, ce Mercedes... el avea tanc!

Mare i-a fost surpriza când a ajuns, în sfârșit, la graniță. Cum, nu avea voie să intre cu un tanc în România? Pentru asta au murit oamenii la revoluție? A plecat indignat, dar cu coada între picioare, simțind că se îngroașă totuși gluma și că nu are nici o șansă să intre cu prada în țară.

Și atunci, ce să facă? Putea să intre fără tanc, dar cu ce scop? Să se întoarcă la fel cum a plecat, ca ultimul fraier? Prefera să moară pe front decât de rușine. Nici în Ucraina nu putea să rămână... Văzuse deja și alții cu tancuri ca ale lui, nu era deloc special. Mai mult chiar, tancurile oficiale ucrainiene erau mult mai moderne decât ale lui.

De la extaz la agonie, Marcel încerca să conceapă un nou plan. Înapoi în România nu putea să meargă, în Ucraina nu avea de ce să rămână. Îi rămăsese, natural, o sigură alternativă logică: să plece în Rusia.

Către acolo de unde vine ploaia

Chiar dacă se afla la bordul unui tanc rusesc, Marcel nu putea să intre pur și simplu în Rusia, venind dinspre Ucraina pe vreme de război. La un moment dat, cineva trebuia să îl oprească, să îi verifice actele sau să vadă dacă vorbește măcar limba rusă. Nu poți să ai zeci, sute, mii de tancuri plecând spre front și doar unul răzleț care să se întoarcă. Glumesc.

Normal că pe Marcel nu l-a întrebat nimeni de sănătate. A ajuns liniștit până aproape de Moscova, ferindu-se doar de șoferii beți la volan de Lade. Singurele lui probleme au fost să mai facă rost de ceva de mâncare și, în mod special, de ceva de băut. În Rusia vodca se găsea pe toate gardurile, apa ba.

Desigur, oricât de coruptă și incompetentă ar fi fost mama Rusie, nu putea nici să ajungă liniștit și fără probleme direct la Kremlin. Nu de alta, dar conducea totuși un dispozitiv avansat de război căruia dacă nu îi cedau piesele pe parcurs, nu i se înfunda tunul la tragere, nu îi exploda muniția pentru că era veche și expirată, ar fi avut poate o șansă teoretică de a-l răni pe nenea Putin.

Și uite așa, la câțiva kilometri de Kremlin, Marcel se trezi față în față cu un milițian rus care încerca să afle cine e acest individ și ce caută cu tancul în miezul Moscovei? Evident, discuțiile dintre el aveau același succes ca negocierile ruso-ucrainiene. Unul vorbea în română, altul în rusă și tot ce aveau în comun era mirosul de vodcă din respirație.

Milițianul sperase inițial să aibă de-a face cu un recrut întors acasă. Plănuise să îl scuture de o mașină de spălat sau de un televizor din prada de război, dar văzând că nu o scoate la capăt, renunță la vise și își anunță superiorii. Și uite așa, eventual un agent FSB capabil să înțeleagă român a fost detașat la fața locului și a primit bizara sarcină de a negocia cu acest bizar individ, aflat într-o incredibilă situație dar stăpân pe un tanc foarte credibil.

După o scurtă introducere și tatonare a terenului, Boris, agentul FSB detașat, îl întrebă direct pe Marcel:
-Auzi, bă, dar tu ce vrei de la noi?

Chiar așa, se gândi Marcel. Ce vreau?

Era un șomer de 20 și ceva de ani, amețit de vodcă și complet debusolat. La ce putea să spere? Să le ceară bani? Rublele nu mai erau bune nici de hârtie igienică. Să le ceară un loc de muncă? Unde să își clădească o carieră, într-o țară săracă, bântuită de un război pe care nu îl putea câștiga? Și oricum, nu îi plăcea deloc pe ruși.

Ne-au jefuit după război, ne-au băgat comunismul pe gât cu forța, ne-au luat și tezaurul... Hmm, exact, tezaurul! În acel moment, o fărâmă de luciditate îl ajută pe Marcel să vină cu un plan către glorie. Dacă îi ieșea faza, s-ar fi întors în România ca un erou, reușind ceea ce zeci de ani de diplomație nu au putut.

-Ce vreau? îi răspunse el retoric lui Boris. Doar ce e deja al nostru. Putinee, dă bă aurul înapoi! urlă Marcel cu furie.

Legenda se naște

În timp ce Marcel urla cu o combinație de entuziasm de bețiv și furie de român lovit în orgoliu, rușii se treziseră în cel mai mare impas din istoria lor.

Da, pe de o parte aveau de-a face cu un singur om într-un singur tanc, omul beat și prost, tancul vechi și ruginit. Fie îl atacau cu un cocktail Molotov și sfârșea în flăcări, fie îi ofereau cocktail-uri standard și sfârșea în comă alcoolică. Problema era că acest invadator era cetățean român. Dacă în urma ripostei lor România le declara război?

Nu că le-ar fi fost lor frică de o țărișoară aproape la fel de coruptă ca a lor, o glumă din punct de vedere militar. Dar așa amărâtă cum era, România era parte din Uniunea Europeană și din NATO. Un conflict cu ei i-ar fi adus în conflict direct cu forțele vestice, fix ceea ce tot încercau să evite în lunile de război din Ucraina.

Pe măsură ce zilele treceau, situația devenea din ce în ce mai agitată. Pe de o parte, prin canale private, statul român l-a renegat rapid pe Marcel. Public, în schimb, nu îl puteau ignora. Politicienii naționaliști români, deși aflați cu toții pe statele de plată rusești, nu puteau să condamne pe față un dac liber venit să elibereze tezaurul, ar fi fost linșați de propriu electorat, așa că încercau cumva să navigheze pe lângă situație fără a-și enerva nici votanții, nici stăpânii.

Pe de altă parte, și rușii îl ignorau la nivel de stat pe Marcel. Aveau probleme mai presante și pe lângă bătaia pe care o tot încasau în Ucraina, nu putea înghite o nouă umilință prin cedarea tezaurului. La nivelul populației, Marcel era la fel de popular ca în România, dacă nu chiar peste.

Dezamăgiți și ei de modul în care evolua războiul și de corupția clasei politice, rușii de rând începuseră și ei să vadă în Marcel un soi de erou popular. Ajuta faptul că, în afara furtului unui tanc, nu rănise pe nimeni și nici nu provocase pagube în Rusia. Îi plăcea vodca, avea boașe, venea din Europa aia bună, de Est, nu cea destrăbălată din Vest, și tot ce dorea era un tezaur care aparținuse țării sale. Spre deosebire de Putin și ai lui, nu cerea nimic de la populație.

Pe măsură ce timpul trecea, războiul nu avansa iar situația din Rusia devenea din ce în ce mai nasolă economic și social vorbind, tensiunile continuau să crească. Sigur, nu era nici prima, nici ultima dată din istoria Rusiei când se întâmpla așa ceva. Nu era nici prima dată când se întâmpla asta nici de când Putin era la conducere. Doar că pentru prima dată exista în peisaj o persoană mai macho decât judoka-ul călăritor de cai: un român verde călăritor de tanc. Nu era scund, chel și bătrân. Era tânăr, înalt și ținea bine pe picioare, nu de masă ca Putin. Era scânteia de care avea nevoie revoluția.

Marcel Cotropitorul

Dacă ar fi fost să pariezi pe un motiv pentru care Putin ar fi putut pierde frâiele Rusiei, ai fi pierdut la fel ca el.

Sigur, nimeni nu poate nega că înfrângerile jenante și repetate ale armatei rusești în Ucraina nu au contribuit. Cum nu se poate nega nici că sancțiunile economice ce au șubrezit treptat picul de bunăstare al poporului nu au fost fără efect. Nu a stricat nici lipsa unor alternative, cum au fost martirul Navalnîi sau ineditul Marcel. Motivul real a fost însă altul, pe cât de surprinzător, pe atât de... rusesc.

Era limpede până și pentru cei mai aprigi susținători al țarului Putin că fizicul acestuia era în declin. Slăbise, tremura des, părea să se clatine când merge, nu mai era vajnicul kaghebist de odinioară. Cu toate acestea, administrația prezidențială rusească dezmințea cu pasiune orice fel de zvonuri care spuneau că Putin ar fi avut vreo problemă. Nu, era sănătos tun iar orice alte zvonuri erau doar conspirații vestice!

Drept urmare, atunci când la o rară apariție publică, Putin s-a prăbușit la propriu, s-a prăbușit și la figurat. Bolnav nu era, atâta lucru era clar pentru poporul rus. Și atunci, de ce ar cădea un bărbat ca el? Pentru că era beat! Să nu faci față la forțele NATO, mai treacă-meargă. Dar să nu faci față la băutură? De neacceptat!

Nici nu au apucat să apară bine filmulețele cu Putin căzând cu au și început revoltele stradale. "Luptele bețivilor", așa cum au fost descrise de Vest, erau caracterizate de revoluționari care luau câte o dușcă din cocktail-urile Molotov, înainte să le arunce, pentru a demonstra că ei țin la băutură și nu se prăbușesc așa ușor. E foarte greu să faci față unei revolte populare, cu atât mai puțin uneia plină de bețivi imprevizibili, puși pe scandal.

Putin a fost debarcat de urgență și după câteva zile de negocieri și tratative cu organizații internaționale, Marcel a fost pus în locul lui. Incredibil! ați putea spune. Cum să alegi un nimeni de nicăieri, un pârlit de român, la fruntea Rusiei? Dar avea sens dacă o luai logic.

Era clar că actuala conducere trebuia să plătească pentru crimele de război. Iar într-o țară coruptă ca Rusia, nici opoziția nu era mai brează. Pentru început, nu exista o opoziție veritabilă. În al doilea rând, celelalte țări doreau o garanție că situația nu se va mai repeta și preferau pe cineva din exterior. În lipsa unui tehnocrat mai adecvat, Marcel a fost singura alternativă.

Era din România, deci nici una dintre marile puteri nu putea fi acuzată că și-a pus propriul om la conducere. Era un soi de erou de război. Le avea cu vodca. Nu în ultimul rând... nu avea nimic mai bun de făcut. Un om fără realizări, pus într-o poziție de vârf fără să fie capabil. Cu ce era mai diferit față de restul conducătorilor?

Fiind un banal provincial, nu avea nici măcar suficientă imaginație pentru a fi corupt. Odată ce și-a cumpărat ultimul model de BMW, și-a făcut o vilă cu două etaje, s-a oprit din furat. Salariul de președinte era suficient pentru a-și duce restul zilelor în grătare cu mici și bere și live-uri pe vKontakte în care arunca cu bani în lăutari.

Cu o corupție deci practic inexistentă la nivelul președintelui, 50% din banii furați din Rusia au rămas la buget iar națiunea a putut să își revină economic în mod spectaculos. Nu e de mirare că în aceste condiții poporul l-a adorat și a continuat să îl voteze de fiecare dată, fiind pentru prima dată în istoria Rusiei când un conducător rămânea în mod legitim la putere.

A murit de ciroză la venerabila vârstă de 61 de ani și a rămas în istorie ca Marcel Cuceritorul, ultimul mare român și ultimul mare rus.