Mai greșit decât "M-ai greșit"
Undeva prin clasele primare o colegă încerca să-și deseneze bastonașele în caietul de caligrafie. Cum sala de clasă era plină de băieți iar băieții plini de energie, nu a durat mult ca cineva să o bruscheze accidental.
-"M-ai greșit!", exclamă ea, privind ofuscată la bastonașul strâmb de pe caiet. Atât i-a trebuit.
Hăhăhă, am început noi să hăhăim, repetând robotic cuvintele învățătoarei. E greșit să zici "m-ai greșit", nu poți să te greșești pe tine.
Am întâlnit apoi așa-zisa greșeală de nenumărate ori, cu reacții similare. Dar dacă copilul de pe vremuri o înfiera fără să judece, adultul din prezent privește lucrurile cu alte ochi.
Dacă e să speculăm, singura situație plauzibilă în care "m-ai greșit" e corectat gramatical e atunci când desenezi portretul unei persoane și faci o greșeală. "Vai, m-ai greșit", spune modelul, referindu-se la desenul pe care l-ai greșit și care îl reprezintă pe sine. În orice alt context, e semn de incultură.
Ceea ce vrei să transmiți de fapt este m-ai făcut să greșesc sau mai pomposul m-ai determinat să greșesc. Ambele construcții lungi și anevoioase, lipsite de o alternativă mai scurtă și mai elegantă.
Motivul pentru care leg expresia de copilărie e pentru că, în experiență personală, e o așa-zisă greșeală făcută cu precădere de copii. Necunoscând încă tainele gramaticii, aceștia folosesc limba într-un mod intuitiv, folosind cuvintele nu conform logicii, ci după cum li se pare firesc, după cum explică Steven Pinker în The Stuff Of Thought: Language as a Window into the Human Nature. Iar adevărul este că m-ai greșit e un mod firesc de a transmite mesajul dorit: "hei, tu ești de vină!". Nu crează confuzie, și până și cel mai aprig oponent recunoaște mesajul din spate.
Nu e prima dată când mă declar împotriva inflexibilității lingvistice, infamul m-ai greșit e doar una dintre nenumăratele victime ale staliniștilor lingviști, verii naziștilor gramaticali.
N-aș vrea nici să devin campionul unei expresii care, sincer să fiu, mă cam zgârie pe ureche. Ceea ce mă irită de fapt nu e opoziția în sine, cât motivele din spatele ei. Corectitudinea e stabilită cu aceeași rigurozitate cu care bigoții trag cu dinții de credință, nu degeaba biblia și dex-ul au dimensiuni similare.
Dacă morfologia și sintaxa au totuși niște reguli logice în spate, nu același lucru se poate spune despre semantică. 1 + 1 fac 2, "s-au" are cratimă pentru că e compus din două cuvinte, dar sensul unui termen e dat de cei care îl vorbesc.
Înțeleg și argumentele folosite de William Zinsser în On Writing Well: The Classic Guide to Writing Non-Fiction, care povestea despre modul în care alegea cuvinte noi pentru a fi incluse oficial în dicționar, oferind ca exemple atât mode trecătoare, cât și noi termeni acum consacrați. Un ochi sau o ureche formată, care să discearnă meritele și expresivitatea atât a unui cuvânt complet nou, cât și a unui sens diferit aplicat unuia mai vechi
Limba ar trebui lăsată să evolueze liber iar cei care o folosesc ar trebui să îi poată seta sensurile, nu niscaiva comitet academic de inutili cu miros de cretă. E mai greșit să îi pui frâne aiurea.
