Locul meu

Că pisicilor le place să doarmă pe scaunul meu sau pe perna mea nu e nici un secret. Întrebarea care se pune însă dacă o fac pentru că sunt ale mele și vor să îmi facă în ciudă sau dacă adoră într-adevăr locul.

În ceea ce privește patul, răspunsul e simplu. E mare, moale, cu așternuturi frumos colorate și cu miros de proaspăt, iar razele de soare bat fix pe pătură. Ce pisică ar putea rezista unei astfel de tentații? Nici una! Drept dovadă, de îndată ce intra una în cameră și nu e chitită pe mâncare, țuști! fix la pat se duce!

Se așează comod, în locurile cele mai bune, ocupând pernele și apoi privesc cu mutra lor de pisică.

Scaunul meu de birou în schimb e cu totul și cu totul altă poveste. E vechi, negru, tocit și plin de zgârieturi și nici măcar foarte spațios. Si totuși adesea găsesc câte o mâță pe el, dormitând leneșă, privindu-mă nepăsătoare în timp ce eu aștept să mi se elibereze locul. Iar mâța nu se simte, e nesimțită și pisică și o doare în cot. Nu reacționează decât atunci când e relocată cu forța… cum îndrăznești oare să le dai la o parte de pe scaunul tău?

Doar Pișcot, pisica de pază, îmi ține companie și nu trebuie să ne luptăm pentru aceleași locuri. Cu ea nu trebuie să mă lupt pentru o pernă sau un colțișor de saltea. Îmi doarme la picioare, păzindu-mă de monstrul de sub pat, iar când sunt la birou se cocoață în vârful scaunului, așezându-se liniștită și tăcută la capul meu.

E mare mister dacă îmi respectă locurile sau dacă, pur și simplu mai iubicioasă, mă tolerează pe mine în locurile ei și alege să nu îmi facă scandal.