La mare, la soare

Era bine la mare. Ditamai soarele plutea pe cerul senin, neînconjurat de urâcioșii nori, liber să încălzească valurile cu razele sale. Doar briza mai adia din când în când, cu moderație, pentru a mai răcori un picuț atmosfera.

Vremea perfectă pentru bălăcit, vremea perfectă pentru plajă, vremea perfectă pentru stat în natură. Nu și pentru critici.

"Ce clișeic", au declarat neimpresionați.

"Mare, soare, ape plutitoare. Ce peisaj răsuflat, expirat și plictisitor. Aceeași plajă cu nisip de aur și palmieri care țin umbră, aceeași apă de cristal, aceleași valuri înspumate, același cer senin... Chiar nu mai are nimeni nici un strop de originalitate?"

Auzindu-le cuvintele urâte, supărarea mării era enorm de mare iar soarele nu știa dacă să se îngălbenească de ciudă sau să se înroșească de furie.

Așa că marea a chemat furtuna, să vină cu vânturile ei zbuciumate, să învrăjbească valurile și să risipească nisipul de pe plajă. Iar soarele s-a ascuns în nori, să nu mai vadă nici urmă de urâcios.

Era o vreme închisă și mohorâtă. Nu se vedea pic de soare pe cerul negru, apa se răcise iar vântul începuse să bată cu putere.

"Ce clișeic", au declarat la fel de neimpresionați criticii.

"Nici un strop de originalitate. Ce e asta, furtună generică copiată? Chiar nu se poate veni cu ceva nou?"

Dar nu îi mai asculta nimeni. Oamenii normali plecaseră de mult de pe plajă iar mării nu îi mai păsa de părerea lor.

Și uite așa, la mare nu mai era soare. Doar criticii rămăseseră constanți.