La drumul scurt

Nici n-am ieșit bine să alerg în dimineața asta că am avut un șoc. Ieșit din curtea blocului, apoi din parcare, am dat să fac stânga și să îmi încep ritualica bântuire de străduțe când m-a lovit o priveliște stranie.

Era ca atunci când m-am uitat la poze făcute pe planeta Marte, un peisaj extraterestru cu care nu eram obișnuit. Trotuarul din fața mea, de regulă blocat de un "dubitoc" care își parchează mai mereu duba acolo, dar și de mașini oprite în dreptul magazinului din spatele dubei și de muncitori care își încep ziua în mod productiv, cu o bere pe marginea șoselei, era liber.

Am avut o senzație greu de descris în cuvinte. Fără să exagerez, sentimentul a fost aproape unul religios. Glorios, ca și cum aș fi gustat din esența libertății. Deși era presărat cu resturi de lemn, frunze picate și mici ambalaje sau hârtii, trotuarul era pentru o mine o priveliște superbă. Orișicâte gunoaie ar fi avut, îi lipsea un lucru: mașinile.

Nu a durat mult, trotuarul imediat următor era blocat cap-coadă de mașini parcate, printre care trebuia să te strecori dar măcar acolo eram obișnuit cu infernul. Și mi-am continuat alergarea minunându-mă de miracolul întâlnit.

În seara asta duba era înapoi la locul ei pentru că nu putem avea lucruri frumoase. Nu fără stâlpișori, cel puțin.

În direcția opusă, alt idiot. Cu ditamai terenul viran peste drum, omul s-a gândit că cel mai bine e să își urce mașina pe trotuarul unde circulă lumea. Pietonii? Dă-i dreacu' de săraki. Cazanul lui era mai important, era rege atât al șoselelor cât și al trotuarelor.

Am mai zis-o și în trecut, nu mă mai miră când aud de oameni care o iau razna și încep să zgârie mașini parcate pe trotuar. Ce mă miră e că nu am luat-o eu încă pe Sibiu.

Poate după ce face parc Piedone junior se apucă și pune și stâlpișori pe trotuar, să mai blocheze bizonii și maimuțele din a-l bloca. Până atunci rămâne cum am stabilit: pe lângă alergare fac și slalom.