Jegăriciul vânător

Jegărici, jumătatea masculină a fraților Jegărici, geamănul lui Madam, stătea la geam, pândind păsărelele ce și-au făcut cuib pe balcon.

Le pândește răbdător, ca o felină leneșă fără nimic altceva mai bun de făcut și din când în când se activează, scoțând clicurile specifice unui motan vântor.

El, pisoi crescut cu biberonul, care nu a ieșit din casă decât pentru vizite la veterinar, se vede capturând păsări.

Oh, și le-ar ronțăi. Ohoho, și încă cum.

Jegărici și-a căpătat porecla atunci când era un pui mic și bleg și, spre deosebire de sora lui, nu știa să se spele. Făcea des pe el, blana-i era murdară iar coada i se decolorase, de zici că era făcută din scame.

Și-a păstrat apoi numele de Jegărici când s-a transformat într-un mâncău fără pereche. Blana odată maro e acum de un alb lucios și curat, dar botul e în continuare mereu murdar, de la resturi de mâncare. Și, dacă le-ar prinde, de la resturi de vrăbiuțe.

Dar păsărelele sunt departe, un geam îi desparte, iar plicurile sunt la doi pași. Dacă mă stresează suficient, uneori primește chiar și recompense, pe care le înfulecă cu foarte mare plăcere.

Poate că nu știe el să vâneze, având simultan norocul și ghinionul de a fi aruncat chiar de la naștere și crescut încă din prima zi în casă, cu biberonul, dar a învățat cele mai eficiente tehnici de cerșit și când primesc celelalte pisici plicuri. Iar când e rost de mâncare, hop și el!

Nu poate să prindă vrăbiile dar găsește de fiecare dată ceva cu care să se murădrească la bot, pentru a-și păstra cu succes numele de Jegărici. E și el un vânător, în felul lui.