În adidașii altuia

Nu o să neg, am fost mândru de cei patru ani în care am alergat în fiecare săptămână. Nu a fost ușor și uneori chiar a fost necesar să dau piept cu natura. Ger, zăpadă, polei, ploaie și chiar furtună, nămol, caniculă, le-am înfruntat pe toate. Dar cuvântul cheie e uneori.

Alergarea de luni prin zăpadă mi-a reamintit cât de dificil este iar azi am fost pentru prima dată în postura în care am evitat să ies să alerg. În apărarea mea, dacă m-aș fi trezit în timp util e o șansă foarte bună să fi ieșit totuși, măcar din reflex dacă nu din convingere. Dar nu o să neg că am răsuflat ușurat când am văzut cât e ceasul și am realizat că nu am timp să îmi fac cei (minim) 5 kilometri.

E destul de ușor să îți învingi lenea sau comoditatea și să ieși să alergi atunci când ai obiceiul format. Pentru alergarea prin ger poți să iei echipament adecvat, te încălzești rapid și nu mai suferi la fel de tare. Te poți feri de bălți și chiar dacă te uzi la picioare... cât poate dura? Te usuci și dacă te prinde ploaia. Dar fără trotuare?

Chiar dacă pe străduțele pe care le bântui atunci când alerg nu e trafic intens, se circulă totuși dimineața. Oameni din zonă care pleacă la muncă sau își duc odraslele la școală. Alți orășeni care încearcă să fenteze traficul pe rute lăturalnice. Mașini, fierătanii imense de metal cu care trebuie să te bați pe același petec de stradă. Pentru că trotuarele? Trotuarele blocate în mod normal de mașini sunt acum blocate și de mașini, și de zăpadă, devenind practic impracticabile.

O alergare de 5 kilometri nu mai înseamnă 30 de minute de discomfort minor. Înseamnă aproape 40 de minute prin zăpadă și poate și gheață, pe o suprafață alunecoasă, pe o șosea unde trec mașini. Mașini sub ale căror roți poți ajunge.

Așa că mi-a cam trecut. Sunt oameni pentru care asta e realitatea zilnică și care nu au acest lux de a putea face mișcare în mod regulat. Nu au unde. Așa că facem și noi ce putem, fără să judecăm pe nimeni, și încercăm să ducem o viață cât mai bună. Fiecare cum poate.