Guguță curajosul

Pe gâscanul Guguță l-am primit de la mătușa mea, vara trecută. Am fost să îi vizităm și pe lângă legume și bunătăți de casă a ținut morțiș să îmi ofere și un gâscan.

Tuflit într-un sac, a stat în portbagaj mai bine de 100 de kilometri, apoi a fost eliberat printre găinile din curtea părinților. După așa un drum lung am convenit cu tata să îl lase să prindă măcar primăvara. Mătușa, deși mare iubitoare de animale, dorise să ne ofere ceva de pus pe farfurie, nu un animal de casă.

Inițial a fost timorat și a stat închis în țarcul în care se țin de regulă puii. Apoi a fost eliberat și nu a durat mult până a devenit regele curții. A primt chiar și o prietenă de la un unchi, o gâscă de companie, să nu mai fie doar el și găinile.

De atunci, la fiecare vizită făcută părinților îi fac una și lui Guguță, să văd cum o mai duce. În fond, mie mi l-a dat mătușa. Iar de când e liber și are și prietenă, conul Guguță și-a cam luat-o în cap și mă hâsâie de zor.

Și stau și mă gândesc cât curaj poate să aibă, de vrea să atace o creatură de câteva ori mai mare decât el. Ce e acesta dacă nu cel mai nobil curaj posibil?

Să te opui sorții, cu șanse infime, să stai cu capul sus și să te lupți cu destinul. Sau, mă rog, să o hâsâi?

Apoi mă gândesc că poate nu e curaj demn de admirat ci o mare, mare iresponsabilitate. Sunt unul dintre obstacolele care stau între el și farfurie. Chiar e o idee bună să mă antagonizeze? Nu ar fi mai înțelept să încerce să se facă plăcut, să ne atașăm de el?

Dar Guguță nu are genul acesta de dileme. El mănâncă și hâsăie, nu își pierde timpul cu întrebări retorice, ca alții.