Găleata visurilor mele

Una dintre întrebările la care pot răspunde fără să ezit este "care e desertul tău preferat?". Napolitanele, desigur!

Cândva le găseai la aproape orice magazin, vândute vrac, în tot felul de sortimente și cu o sumă modică plecai acasă cu o punga doldora de napolitane. Crocante, dulci și accesibile!

Am simțit că a venit criza economică când cu aceiași bani nu mai puteam cumpăra o pungă din care să mă satur. Lei deveneau din ce în ce mai mulți, napolitanele din ce în ce mai puține... Cu timpul au pierdut și din calitate, devenind un soi de amestec de rumeguș, carton, coloranți și îndulcitor. Au rămas preferatele mele în continuare dar din ceva ce mâncam aproape zilnic au devenit răsfățuri ocazionale, pentru rarele momente când mă înduram să dau banii pe un pachet. Și nici măcar nu mai erau la fel de gustoase...

Într-o seară, poate acum un an, am visat că mâncam napolitane. Erau mari, colorate și umplute cu multă cremă. M-am trezit cu poftă, spre amuzamentul prietenei mele, care a râs de poftele mele onirice. Dar eu am rămas cu gândul la ele... până în weekend.

În timp ce ne făceam cumpărăturile într-un supermarket, ce îmi iese în cale? O găleată cu napolitane. Și nu orice fel de napolitane, erau ca în visul meu! M-am codit un pic din pricina prețului piperat (30 de lei!), ba chiar am reușit să mă desprind de lângă ele dar la final am cedat tentației și am înșfăcat o găleata. În fond, cât de des poți spune că ai mâncat mâncarea visurilor tale?

Dar visul mi-a devenit realitate doar pe jumătate. Calitativ, nu au fost rele deloc, am ronțăit de duminică până azi și încă mai am trei bucăți cu care să mă pot îndopa mâine. Au fost și crocante, au fost și dulci, deloc rele... dar nu au fost ca în vis.

Paradoxal, odată ce mi s-a îndeplinit dorința am constat că realitatea nu se măsoară cu imaginația și că așteptările mele nu vor fi vreodată îndeplinite. Au fost ultimul cui din sicriul "napolitanelor" - desertul meu preferat, coborâte acum oficial în pământ, să se odihnească în pace alături de restul copilăriei mele.

Poate de asta se spune să nu îți întâlnești niciodată idolii. Sau să nu îi mănânci, în cazul meu.