Fuga pe gheață
Alergările pe nisip și prin zăpadă sunt cele mai extenuante. Terenul pe care calci nu e solid, ceea ce ridică tot soiul de probleme fizice dar avantajul e că îți solicită mușchii în mod diferit și te ajută la antrenament. Alergarea pe gheață e altă bestie.
Alergarea prin nisip nu îmi place dar are farmecul ei pentru că implică să fiu în concediu și să alerg într-un loc de care nu m-am plictisit. Alergarea prin zăpadă e neplăcută dar în același timp îmi place pentru că e ceva rar, în ultimii ani zăpadă a devenit ceva scos din mituri și legende și oferă la rândul ei un farmec deosebit perioadei de iarnă. Iar alergarea pe gheață... e altă bestie.
Alergarea pe gheață e de departe cea mai riscantă alergare, cu șanse deloc neglijabile de a te accidenta, dar în același timp mi se pare că aduce și cele mai multe beneficii. Te forțează să alergi într-un mod mai compact, să te concentrezi pe fiecare pas și să îți controlezi ritmul în funcție de terenul pe care îl ai sub picioare: asfalt sau pământ uscat, cu aderență bună, sau gheață pe care poți aluneca și unde e cazul să o iei mai încet.
Am căzut o singură dată alergând pe gheață: era întuneric, avem viteză apropiată de sprint și am fost nevoit să schimb brusc direcția când am auzit o mașină venind din spate. Am rămas cu câteva cicatrici pe degetele mâinii drepte și, poate paradoxal, lucrul acesta m-a făcut mai încrezător.
Ca atunci când a intrat un câine uriaș în mine și m-am rostogolit pe asfalt dar am descoperit că am folosit instinctiv toate reflexele care să mă ferească de un accident mai urât, dacă am alunecat pe gheață doar atunci când am ignorat toate steagurile roșii, atunci e semn bun.
Și da, de când alerg (inclusiv pe gheață), nu îmi mai amintesc să fi alunecat și să cad. Îți antrenează reflexele și te ajută să îți controlezi mai bine reacția corpului. Poate nu e mare lucru dacă aluneci totuși și cazi când ești tânăr, dar e altă poveste după ce treci de o vârstă. Nu strică să investești din timp în uneltele necesare pentru a te proteja de asta.
