Firma vecinului

A fost odată ca niciodată, când se potcovea puricele cu potcoave de 99 de ocale iar oamenii încă mergeau la muncă în tramvai, în loc să lucreze de acasă, un nene alături de care împărțeam 19-le, în drum spre birou.

După straie, părea un muncitor oarecare. Pantaloni de stofă, de pe vremea comunismului, o geacă ieftină, pantofi pe măsură și o șapcă generică. În mână ținea o sacoșă învechită de plastic iar pe față își purta grijile și necazurile. Era un nene obosit și trist. Apoi i-a sunat telefonul.

Cine îl căuta și de ce, nu am reținut. Contrar aparențelor, hobby-ul nu e să trag cu urechea la conversațiile altora. În schimb, altora le place să vorbească în tramvai cu voce tare încât nu ai cum să nu îi auzi, chiar și prin căști.

Ce mi-a rămas chiar și acum întipărit în memorie, după atăția ani, e cum conversația s-a mutat despre un nu-știu-cine. Un nu-știu-cine despre care interlocutorul avea impresia că are o firmă.

Ăla?, i s-a luminat imediat fața omului din tramvai. N-are nici o firmă. Nuuu!

Și restul conversației a continuat pe un ton aproape jovial, în care un nene posomorât a căpătat brusc viață. Faptul că o cunoștință de-a lui nu avea, aparent, firmă și nu o ducea bine, îi pusese un zâmbet pe față. Era fericit să transmită asta și era fericit nu pentru că el o ducea bine ci pentru că altul, o cunoștință de-a lui, o ducea la fel de prost.

Tradiționalul proverb, "să moară capra vecinului", era bine-mersi, și mergea cu noi în tramvai. Iar acesta e marele nostru defect, ca nație. Faptul că în loc să ne concentrăm pe binele nostru și să fim fericiți că avansăm, ne putem amăgi cu răul altora. Fie pâinea cât de rea, măcar a vecinului să fie și mai nasoală, nu?