Colonelul Golănelu

Pe vremea când era "Ionel", era spaima satului. Ai fi avut nevoie de un condei ca al lui Creangă ca să îi poți reda cum trebuie năzdrăvăniile. Căci Ion Golănelu părea să aibă un nume predestinat și să fie un golan fără pereche.

Nu era vorba de destin la mijloc, explicația era una de-a dreptul logică. Gândiți-vă doar câți români au nume precum Popa, Baciu, Căldăraru, nume care fac trimitere la cea mai notabilă calitate a strămoșilor. Cu ce se ocupa stră-stră-stră-bunicul tău? A fost soldat? Atunci te cheamă Ion Soldatu. Iar dacă străbunul tău a fost mare golan, atunci ești Ion Golănelu. Era imposibil ca așchia să sară numai departe de trunchi și nici unul dintre urmași să nu îți calce pe urme.

Bun, acum că am stabilit că Ionel era golan, de aici și până la cariera sa militară e doar o aruncătură de băț. Ce puteau să facă oamenii în acele vremuri cu o odraslă pusă pe năzbâtii? Bătaie cât poți să îi dai, mers la psiholog nu ai și atunci tot ce îți rămâne de făcut e să îl trimiți la armată, în speranța că se va prinde de el disciplina soldățească. Și chiar s-a prins.

Tânărul Ionel și-a găsit rapid locul în structura oștășească. Energia pe care pe vremuri o risipea aiurea a fost tranformată în ordine executate cu zel iar soldatul Golănelu a devenit pe rând sublocotonent, locotenent, căpitan maior, locotenent colonel, totul culminând cu respectabilul grad de colonel. Colonelul Golănelu.

Nu a apucat să se bucure multă vreme de rang. Realizarea i-a fost umbrită treptat de reacția oamenilor din jurul său. "Colonelu' Golănelu" suna a rimă de grădiniță, făcându-i pe majoritatea celor cu care interacționa să chicotească. Nici măcar subordonații săi, teoretic posesori de rigoare militară, nu se puteau abține să nu zâmbească.

Dornic să lase în spate aceste... răutăți gratuite, Ionel a început să dea din coate pentru a atinge următorul rang. Generalul Golănelu nu rima iar faptul că venea și cu alte avantaje era bonus. Dar dacă la gradul de colonel poți ajunge pur prin merite, la cel de general situația se schimbă.

Erau prea multe jocuri politice la mijloc, prea multe pile și prea puține posturi disponibile. Iar Ionel era un om simplu, nepregătit pentru astfel de mișmațiuni, joncțiuni și micțiuni. Lui îi dădeai ordinul și el îl executa.

Ani buni s-a chinuit săracul să avanseze. Ani buni în care a tras și a muncit pe cât de mult poate să muncească un om într-o armată care e mai mult de formă și care nu e implicată în conflicte. Ani buni în care a trebuit să suporte chicotele și reacțiile amuzate la adresa lui "Colonelu' Golănelu". Ani buni în care a fost curprins de disperare, scufundat în senzația apăsătoare de impotență. Ani grei și complicați care s-au evaporat cu o idee simplă și ușoară. Dacă nu poți mai sus... se poate oricând în jos.

Nu putea ieși pur și simplu la pensie. Tehnic ar fi putut, era antic, trudise în slujba statului ceea ce părea o eternitate, ajungând la venerabila vârstă de 40 de ani. Dar și pensionat și în rezervă, tot colonel ar fi fost. Așa că Golănelu s-a apucat de ceea ce știa mai bine: de golăneală.

N-a durat mult deloc. În armată regulile sunt strice și standardele ridicate. Superiorii lui au reacționat cu promptitudine și după nici 10 ani de beții și preacurveli, Ionel a fost dat ceremonios afară și a fost decăzut din rangul de colonel.

Nimeni nu poate descrie cu câtă emoție și-a strâns acesta la piept decizia de a fi dat afară. Părea că ține în brațe primul copil, nu o banală coală de hârtie. Dar pentru el era o binecuvântare.

A plecat agale spre casă și, ajuns în fața blocului, s-a așezat relaxat pe o băncuță. Nu mai era ciuca miștourilor. Nu mai era "Colonelu' Golănelu". Acum era doar el, un simplu om, ieșit la pensie: Ion. Ionel. Nea Nelu. Nea Nelu Golănelu.