Cogito ergo sînt

"Sînt plecata" anunță o vecină printr-o hârtie plasată strategic lângă ușă.

Oamenii răi s-ar lega probabil de "sînt", forma "greșită" a lui "sunt". Nu și eu. Eu sunt pentru o limbă flexibilă și așa cum nu poți învăța un câine bătrân trucuri noi, tot așa nu poți forța un pensionar să folosească forme noi ale unui verb.

În fond, de ce ar face asta? Pentru că așa au decis niște unii de la Academia Română? Cum vine asta? La muncă, nu la schimbat "î" cu "u"!

Desigur, eu sunt. Nu sunt bătrân ca să "sînt", fac parte din noua generație și mi-e indiferent. Mai curios mi se pare însă alt detaliu. De ce te-ai obosi să pui căciulița pe "i", ca să obții un "sînt" în loc de "sint" dar nu pui și pe "a"-ul de la final, să fii "plecată" și nu "plecata"?

Oare vecina o fi ieșit în grabă și a uitat să pună toate diacriticele? Sau e oare o declarație: nu îmi pasă de gramatică suficient ca să pun accent pe "ă" dar nu o să scriu niciodată "sînt" ca "sunt"?

Cine poate știi? Nu eu, asta e sigur. Eu am doar o certitudine, că exist.

Cuget, deci sînt.