Cine râde la urmă
Era urât afară. Ningea viscolit, cu fulgi mari, iar zăpada se așternuse peste tot. Alb, noiane de alb cât vedeai cu ochii.
Greu de spus ce era mai nasol... vântul tăios, care îți brăzda fața și îți azvârlea zăpadă în ochi sau gerul năpraznic ce te lăsa fără simțuri în vârful degetelor și al nasului. Un lucru era cert, vremea era oribilă.
În timp ce iarna își încorda mușchii afară și își făcea de cap neîntreruptă de nimeni, scriitorul sorbea dintr-o cană fierbinte de ceai, privind arogant pe fereastră.
-Ehei, iarnă, ce mare te dai... Dar eu sunt înăuntru, unde e cald și bine. Gerul tău nu mă poate atinge. Fulgii tăi nu mă pot atinge. În confortul casei mele, privesc indiferent urgia de afară și deloc nu îmi pasă. Hmm, și știi ce? Îmi pasă atât de puțin de tine și de urgia ta încât cred că o să scriu o poveste despre vară. Pentru că cine râde la urmă, râde mai bine.
În timp ce scriitorul să lăuda astfel, iarna își înteți gerul și zăpezile, dar fără folos. Scriitorul se apucase deja să scrie despre vară.
Începu să se gândească la soarele de vară. La căldura plăcută a razelor de soare ce îți mângâie chipul, la briza răcoroasă a mării, la un pahar rece, cu două cuburi de gheață. Mmm..
Încercă să scrie despre mare și pescăruși dar vântul vuia afară și îi distrăgea atenția. Încercă să scrie despre o excursie la munte în toiul verii, dar ninsoarea deasă îi reamintea că în momentul de față munții erau veritabile mormane de gheață. Încercă să scrie despre înot și delfini dar nu se putea gândi decât la pescuit la copcă.
Și pe măsura ce scriitorul își storcea creierii în căutarea unui fragment de inspirație, povestea despre vară se lăsa așteptată. Mai mult chiar, tot concentrându-se la asta, i se făcu o poftă de vară de nedescris.
Visa să iasă iar îmbrăcat sumar, ocrotit de căldura soarelui. Visa să poată face o baie în mare și apoi să se usuce pe nisip. Visa să doarmă în iarbă, la umbra unui nuc bătran. Visa la vară dar coșmarul de afară îi alerga gândurile.
Ceaiul se răcise pe tejghea, focul se stinsese în sobă, dar scriitorului nu-i păsa. Suspina melancolic de dorul verii, iar vara era departe, departe.
În timp ce-i bătea cu viscolul în geam și îi strecura ger prin pereți, iarna îi șopti șugubeață:
-Cine râde la urmă, râde mai bine...
