Cimitirul Poveștilor Abandonate
I se spunea "cimitir" din respect, bănuiesc, ca să sune mai prezentabil dar în realitate era mai mult o groapă de gunoi. Un spațiu insalubru și deprimant, undeva în cele mai îndepărtate cotloane ale imaginației, unde erau îngropate toate poveștile începute și neterminate.
De nu aveai ce face și te apuca dorința macabră de a face o plimbare prin el, așa cum mai fac unii cu cimitirele tradiționale, ai fi văzut probabil cam aceleași lucruri.
Printre cele mai tragice erau, ca și în varianta standard a analogiei, mormintele poveștilor nou-născute. Frânturi de idei ce au străbătut cândva fugit o minte apoi lăsate să moară înainte de a avea măcar conceptul de potențial. De-ai fi trecut pe lângă ele ți-ai fi pus fără îndoiala întrebarea evidentă: oare ce ar fi putut să iasă dacă aveau șansa să se dezvolte? Viitorul Einstein al poveștilor? Viitorul Hitler? Sau mai degrabă viitorul nimeni de nicăieri, o altă poveste fără renume, menită să dispară în neant pe undeva, abandonată poate pe vreo coală de hârtie din lipsă de calitate.
Poate că le era mai bine moarte din fașă decât să își îndeplinească potențialul și să realizeze că acesta a fost de fapt... nimic. Tot acolo ar fi ajuns doar că pe un drum mai lung și uneori chiar contează destinația, nu călătoria.
La fel de tragice erau și poveștile neterminate pe ultima sută de metri. În cazul celor slabe și mediocre era păcat că nu au primit o finalitate dacă cineva tot s-a chinuit cu ele. În cazul celor excelente... o veritabilă dublă tragedie! Căci ce alt motiv ar fi pentru lăsarea unei capodopere în limbo decât decesul autorului? Îngropate în locuri separate, echivalentul literar al sufletelor pereche, poveste și autor, cândva lipite unul de altul. Iar acum? O poveste de-a pururi neîncheiată și un om a cărui poveste s-a încheiat de-a pururea și totdeauna.
I se spunea "cimitir" dar era mai mult o groapă de gunoi. Pentru că la fel ca într-o groapă de gunoi, de-ai fi început să scormoni, ai fi avut șansa teoretică de a găsi comori pierdute dar te-ai fi lovit de realitatea mizeriei.
Să se fi dus acolo cel mai neinspirat și disperat scriitor, într-o ultimă tentativă de a face rost de material, ar fi fost cuprins de disperare. Căci să fii înconjurat de ceea ce cauți, idei, dar să nu poți alege nimic, în timp ce simți că undeva pe acolo e fix giuvaierul fictiv pierdut de cineva mai "înstărit" ca tine... ce poate fi mai disperant ca asta?
Dar nu face nimeni asta. E doar un cimitir, în cel mai îndepărtat cotlon al imaginației unde sunt îngropate toate poveștile începute și neterminate. Și de fiecare dată când scrii ceva povestea din spate stă și se întreabă. Oare o să scap sau o să ajung acolo? Îmi pune punct sau rămân în aer...? Așa că, pentru bine lor, hai să punem punct aici.
