Cearta

Tașa mă privește și începe să mă cearte.

-Mau mau mau mau!

Îi e foame iar eu, ce oroare, nu o hrănesc. Cum suntem doar noi doi în cameră, mă îndrept spre cutia cu mâncarea ei. E persană și are bobițele ei speciale, pe care încep să i le pun în castron.

-Mau mau mau mau! continuă să ma certe Tașa.

-Păi vino încoace!, mă stropșesc și eu la ea.

Baba stă în fund, pe pat, mă privește urât și continuă să mă certe: mau mau mau!

-Păi vino la mâncare!, încep și eu să mă cert.

O ținem așa, într-un du-te/vino de voci și miorlăituri răstite până când mă enervez și îi bag mâna sub burtă, luând babeta pufoasă pe sus.

Mau mau mau!, continuă să mă înjure în pisiceasca ei, după care dă de mâncare și se potolește.

Trec câteva minute și Tașa vine la mine. Se linge pe bot, apoi mă privește cu ochi mari și frumoși în timp ce mă bate cu lăbuța pe picior.

-Bine, hai!, îi spun eu, și cobor genunchii. Îmi sare în brațe, eu încep să o mângâi iar ea începe să toarcă.

Gata, nu mai suntem certați.