Aparat de produs zâmbete

Jegăriciul stă la geam, legănându-se în coșulețul atârnat de tavan (în poză e soră-sa). Îl privesc și mă privește înapoi.

-Jegărici! îl strig de la biroul meu din celălalt capăt al camerei.

Privirile noastre se intersectează iar lui îi sclipsesc ochii pentru o fracțiune de secundă. Poate, poate...

În secunda următoare e teleportat în spatele meu, pe raftul din bibliotecă unde e amplasat strategic un castron de boabe. Poate, poate...

Fie! Cedez, mă ridic de pe scaun și iau o recompensă de pe raft. Rup bățul compus din vise de pisică pofticioasă în mai multe bucățele și i le pun în castron. Toate mai puțin două, care ajung la Slăbătură.

Atât! Asta aștepta! Jegăriciul se înfige cu capul în castron ca un cascador curajos ce sare de la etaj. Turcii se bat la gura lui iar două bucățele de recompensă îi sar sub picioare. Dansează printre ele cu grația unui curcan beat dar instinctele de felină îi permit totuși să le țină sub control și să nu cadă pe jos, unde pândește dușmanul.

Le halește panicat apoi continua să își miroasă labele, poate-poate o mai fi rămas pe acolo vreo bucățică. Negăsind nimic, se întoarce la castron.

Dispar bucățile de recompensă rămase. Puf!

Dispare și un rest de bobiță uitată în castron. Puf!

Pasul final constă în linsul castronului. Mâncarea uscată nu avea ce urme de sos să lase dar el e dornic să consume până și izul de recompensă ce răzbate din plastic. Lipa-lipa, lipa-lipa! Terminând, privirile ni se încrucișează iar.

Îmi citește în ochi că s-a terminat. Știe că sunt un stăpân strict, care nu îi dă recompense decât ocazional iar pe ziua de azi tocmai și-a consumat porția. Drept urmare, se îndreaptă spre ușă și cere afară. Odată cu recompensa s-au terminat și treburile lui în camera noastră.

Îl așteaptă noi camere, noi oportunități.