Alergare de seară

Sunt multe lucruri mai plăcute pe care le poți face într-o seară de vineri, după ce ai terminat programul de lucru. Te poți uita la un film sau un serial, te poți juca, poți citi sau pur și simplu te poți relaxa alături de pisici. Pe listă nu prea se află însă o alergare de 10 kilometri, cu atât mai puțin când afară e rece, întuneric iar în aer plutește o ceață rece ce îți intră în oase. Și totuși fix asta am făcut.

Sunt puține lucru care îmi displac mai mult decât să alerg noaptea, prin ceață, după o zi de muncă (nu, deși alerg de peste cinci ani nu e tocmai o activitate plăcută pentru mine). Printre aceste lucruri se numără să mă trezesc de dimineață în weekend ca să fac long run-ul, mai ales când în acel weekend mai am și alte planuri. Și uite așa a câștigat alergarea de vineri seară.

Am băgat niște Dimmu Borgir, mai exact albumul Puritanical Euphoric Misanthropia, că tot mă plângeam recent de lipsa de metal iar dacă nici niște symphonic black metal nu merge pe ceață, atunci ce merge? (și da, știu că sunt o trupă comercială și nu trv kvlt, aia e, trecem peste).

Am trecut pe lângă oameni care se întorceau de la muncă, m-am ferit de bălțile de pe trotuare și am ajuns într-un final în Parcul Tineretului. Era întuneric și pustiu și totuși am mai întâlnit încă un alergător stingher, ce străbătea aleea de lângă lac în sensul opus. Doar noi doi și ceața.

Nu o să mint, e o senzația plăcută să intru în weekend cu toate obligațiile bifate. Iar alergările de seară au farmecul lor. Sunt mai personale, mai intime. Da, nu sunt la fel de distractive iarna pe frig față de cele dintr-o seară răcoroasă de vară, dar tocmai sacrificiul e cel care le face mai speciale.