A dracu'

Învățătoarea deschise catalogul și se trezi blocată încă de la primul copil. Mai pățise să aibă elevi al căror nume de familie să fie incert de pronunțat, inclusiv cu nume străine, nemțești, ungurești sau chiar africane dar acum era altă situație.

-"Adracu Maria?" încercă ea să pună accentul pe "u", ca să sune mai puțin ca o înjurătură.

-"Prezent, doamna învățătoare!", se auzi o voce de fetiță. "Se pronunță Adracu", continuă cu sânge rece fetița, corectându-și viitoare învățătoare din primul minut.

"A dracu' fată", mormăi învățătoarea în sine ea și se rezumă la a-i spune "Maria" pentru restul celor patru ani de școală.

Iar Maria Adracu era chiar a dracu'. Sigur, rămânea o fetiță, cu toate lucrurile care veneau la pachet cu asta, dar nu era tocmai un îngeraș suav și feminin. Acela era un lux rezervat pentru alte Marii. Maria Popescu, Maria Asandului... nu și ea. Ea era Adracu și era perfect conștientă că trebuie să fie a dracu' ca să supraviețuiască cu un astfel de nume.

Ce implică asta? În teorie e simplu, în practică e mai greu de aplicat: trebuie doar să fii atât de bun încât nimeni să nu îți poată nega abilitățile și atât de bătăios încât nimeni să nu îndrăznească să te atace. Iar Maria era toate acele lucruri.

10 pe linie, făcea și sport ca să nu fie slabă și neputincioasă, era amabilă cu toți colegii, cât să nu existe resentimente, și îi ajuta la nevoie dar nu era nici foarte prietenoasă cât să se instaleze senzația de familiaritate care ar fi putut să îi deschidă vreo slăbiciune. Iar dacă cineva nou, care nu știa ce îi poate pielea, încerca să o tachineze sau chiar să o ia peste picior atunci când interacționau pentru prima dată... să zicem doar că afla rapid că Maria chiar era a dracu'.

Era o rețetă a succesului pe plan profesional. Sigur, nu la fel de rapidă ca una în care ar mai fi strecurat și niște lingușeală sau relații reale de prietenie, dar un om profesionist, care nu se implică în scandaluri e util în orice context și în orice domeniu. Pe plan personal, în schimb...

Maria nu avea prieteni. Nici prieten. Nu era deloc urâtă, pețitori s-ar fi găsit dar nu cu personalitatea ei retrasă și defensivă. Dar era ok, nu le ducea lipsa. Câștiga suficient de bine cât să ducă o viață comodă și să nu își facă griji pentru bătrânețe iar pentru companii avea pisici, animale care i se potriveau ca o mănușă: la fel de ale dracu' la suprafață dar ghemotoace afectuoase de blană dacă reușeai să le câștigi încrederea.

A murit la o vârstă foarte înaintată. Singură dar fără să sufere, s-a dus liniștită în somn. La Poarta Raiului o aștepta tartorul șef, ce își freca deja mâinile așteptând Judecata de Apoi și sufletul ce era sigur că i se cuvine.

-"Marș mă de-aici!", îl goni cu brutalitate sfântul Petre. "Toată viața a fost a ta, acum e rândul nostru."

Iar Maria putu pentru prima dată să fie doar Maria.