Ursulețul din veceu
Sunt multe lucruri pe care te-ai aștepta să le găsești într-o toaletă publică. E locul unde e spulberată iluzia că am fi oameni și nu bestii. Intri ca să te ușurezi, dar pleci încărcat de imagini de nedescris, și nu pentru că nu ai avea cuvinte să o faci, ci pentru că nu vrei să o faci. De ce ai strica pe așa ceva cuvintele?
Însă una e voința și alta e putința. Când ieși la alergări de peste o oră prin parc, din nevoia de a schimba asfaltul cu ceva verdeață și copaci, îți asumi un risc. Organismul are și el nevoi... fiziologice.
Povestea a început când, cu inima cât un purice, mi-am făcut curaj să intru, sperând să nu găsesc nimic din ce te-ai aștepta să găsești acolo. Deși vezica m-a trădat, Fortuna a ținut cu mine în acea dimineață și m-a ferit de toate scenariile grotești imaginabile. Dar ce-am găsit m-a șocat chiar mai tare: inimaginabilul! Un ursuleț de pluș!
De parcă un ursuleț de pluș într-un veceu nu ar fi fost suficient de strident, mai era și de un verde fosforescent. Nuanța țipătoare era modul în care putea să urle fără gură: "Uite-mă! Sunt aici! Nu mă uita!". Dar tot uitat a fost...
Nici nu știi a cui a fost durerea cea mai mare: a copilașului care l-a lăsat în urmă, sau a ursulețului care a rămas acolo. Și dintre toate locurile unde să îți poți uita jucărioara, cu greu puteai găsi un loc mai deprimant. Armura de adult nu a fost gândită pentru astfel de scenarii de neconceput, și s-a frânt ceva în mine când l-am văzut abandonat acolo...
Locul unui ursuleț e alături de copii. Fie sub forma unei jucării de pluș, pe care să o prețuiască și să o smotocească, fie sub forma unei povești care să le aducă un zâmbet pe buze. Să îl înapoiez ca jucărie n-am putut, nu aveam cum să știu cine l-a pierdut și cum. Așa că am făcut ce am putut: să îl pun într-o poveste.
Ar fi avut oricum una, căci un ursuleț într-o toaletă publică e începutul unei povești tragice. Sunt multe moduri de nerostit în care ar fi putut fi pângărit, cu un final care să se afunde și mai mult în tragedie. Și totuși, de ce să le dai glas când realitatea din spate era deja dramatică? A fost pierdut și s-a pierdut. Micuțul lui stăpân nu a ales să îl uite. Dar eu pot alege alt final.
În povestea mea, la scurt timp după ce am plecat de acolo, sosesc un părinte abătut și un copilaș plângând: "Unde e ursulețul?" Împreună deschid ușa, cu o groază temperată de speranță. În acel sicriu jegos de plastic, cândva un sfârșit, o pufoșenie verde îi așteaptă, gata să renască. S-a regăsit tot ce s-a pierdut: ursulețul... și zâmbetul.
