Uniți

Nu bătea vântul. Nu era nici vreo roată găurită care se dezumfla dar era ceva la fel de banal: un oftat.

Pieptul, gazdă a unei inimi frânte, aduna încet aerul poluat și rece din jurul lui, îl pompa prin plămâni, îl încărca cu amărăciune și la final îl exhala la fel lent afară.

Cu fiecare oftat se mai adăuga un dram de dezamăgire în aer iar aerul încărcat de ofurile tuturor se împrăștia parșiv în organismele celor din jur. Ca un venin, le invada fericirea, o înlocuia cu tristețe iar la final virusul depresiv se dispersa înapoi în atmosferă.

Primului oftat i se adăugă încă unul. Și încă unul. Și încă unul.

Tăcerea apăsătoare ajunsese să fie înlocuită de o cacofonie de oftări, unele mai adânci, altele mai apăsate, altele mai superficiale. Tic-tac, tic-toc, pe măsură ce trecea timpul începu să bată și vântul. Dar nu era al schimbării.

Era un vânt de ofuri, vlăstarul unor suflete dezumflate care își amestecau suferința cu oxigenul din aer. Of of, of of...

După câteva minute, poate ore, poate zile, poate secole sau poate doar secunde, oftările au început să se sincronizeze. Fiecare cu durerea lui, dezamăgirea lui, grijile lui, dar vărsate în același timp, cu aceeași presiune, într-un exercițiu comun de neputință.

Oful național se revărsă în aer cu puterea unui uragan nemaivăzut de nimeni, atât de puternic încât îi afundă pe toți în pământ, crăpând solul, dărmând tot ce era construit și acoperindu-i de ruine.

Cu aceeași sincronicitate au urmat lacrimile. "După mine, potopul!", au urlat la unison și s-au scufundat toți și toate într-un ocean sărat.