Tortura Jegăriciului

Nu o să mint: îmi mai chinui pisicile. În fond, de ce să ai atât de multe dacă nu le mai jughinești din când în când?

Le iau în brațe când nu au chef, le smotocesc, le gâdil în talpă sau pe burtă, le trag (încet) de coadă. Ca un fel de domnul Goe mai puțin pramatie le chinui cu fiecare ocazie. Până la urmă și ele mă trezesc noaptea din somn, îmi dărâmă căni și pahare, îmi sar în spate și alte trăznăi, deci consider că suntem chit.

Cea mai chinuibilă mâță e clar Scârțulica, din simplul motiv că are o voce atât de dramatică la orice neajuns (în special când alții mănâncă plic și ea nu!) dar cel mai interesant de chinuit e Jegăriciul, fratele lui Madam.

Pe Jegărici nu merge să îl smotocești. E prea tălâmb pentru asta. Dacă nu îi place, se zbate și fuge, fără să chițăie. Nu, nu, la el e mult mai... malițios!

Jegăriciul trăiește pentru plicuri! Bobițe! Recompense! După carne crudă nu prea se omoară, dar flutură-i pe la nas ceva junk food felin ultraprocesat și devine brusc cel mai afectuos pisoi, doar-doar o pica ceva și pentru el. Și ca orice pofticios care se respectă, are un al șaselea simț pentru plicuri.

Nu poți să deschizi vreo pungă de pufuleți sau să îndrăznești să foșnești ceva că imediat să teleportează lângă tine. Ce ai acolo? Plic? Recompensă? E ceva bun? Primește și el? Oriunde ar fi, în secunda doi te-a ajuns și te ia la întrebări. Așa că eu, în răutatea mea nețărmurită, am găsit cel mai amuzant mod de-al tortura!

Când Jegăriciul binevoiește să mai vină la noi în cameră și se apucă să doarmă întins în pat când alții lucrează, când are somnul cel mai adânc și când e cel mai prins în vise, mă ridic tiptil de pe scaun, cu grijă mare să nu fac zgomot și să îl trezesc, întind delicat mâna după recompense... și le desfac cu o sfâșietură de plastic ce răzbate chiar și prin cele mai profunde vise!

Secunda 1: ciulește capul și deschide pe jumătate ochii, privindu-mă.

Secunda 2: procesează recompensa din mână și zbughește ca din glonț către mine!

Și pentru că e un pisoi tălâmb și adormit adesea se împiedică sau alunecă de pe dulapul unde îl așteaptă castronul cu recompensele, în cel mai haios mod posibil. Apoi începe să mănânce cu poftă recompensa pentru că deși îmi place să îl torturez, nu sunt un monstru. A câștigat-o!