Teorii de aprozar

"Era mai bine dacă ar fi nins", filozofa vânzătorul.

Mă aflam în magazinul de legume, așteptând coadă ca să îmi refac rezerva de fructe. Privind spre ușă la ploaia măruntă și rece prin care tocmai venisem, nu puteam să nu fiu de acord.

În fața mea, o tanti își cumpăra fasole și verdețuri. I se comunică prețul, scoate portofelul, începe să scotocească prin el și întreabă dacă merge și cu cardul.

"Cum să nu!", răspunde cordial vânzătorul. "E chiar mai bine", ni se destăinuie și începe să ne povestească pe scurt avantajele, printre care cel mai mare era că se evitau fix situați precum cea curentă, în care trebuia să te cauți de mărunt, să dai rest și tot așa.

"Cum să fie mai bine?", se dezlănuțuie cucoana, în timp ce scoate cardul. "Cashul contează", insistă cu o fervoare și aproape ură în voce (ură destinată probabil ciolacilor).
"Cardul e un instrument de control totalitar", continuă să turuie în timp ce apropie instrumentul de POS și plătește cu el.

Vânzătorul, bonom de fel, încearcă să dezamorseze situația. Băiat deștept, nu se bagă în argumente și baga placa cu sănătatea, nu mai iau boli de pe bancnote. O cunoștință de-a lui a tuberculoză de la bani, se destăinuie.

Tanti nu e convinsă. Dacă cine e la tejghea e bolanv, îi dă boala când îi întinde pâinea.

Eu... ce pot să zic? Îmi aștept rândul și mă minunez de oamenii aceștia. Din ce cotloane apar oare?

Cum de crede o gospodină venită la aprozar să își ia fasole că e calificată să aibă convingeri și păreri despre "instrumente totalitare de control"?

Oare se gândește și reflectează la opresivul sistem bancar când stă și amestecă în ciorbă? Sau mai degrabă s-a intoxicat anticipat cu vânturile de fasole?

În fine. Scot și eu instrumentul din portofel, contribui la totaliritarizarea controlului, îmi iau sacoșa cu fructe și purced spre casă. Prin ploaie.

Avea dreptate vânzătorul. Era mai bine dacă ar fi nins.