Telefoane, telefoane...

Îmi aduc aminte de vremurile în care existau telefoane publice, cu plată. Aveam unul la parterul blocului unde trebuia să inserezi monede de "aur" (cum le ziceam eu, din cauza culorii). Erau parcă de 20 de bani, cu Ștefan cel Mare? Cine mai știe...

Nu îmi mai amintesc detalii despre monedele în sine, dar îmi amintesc că în acele timpuri apelurile telefonice se programau. "Vezi că te sun joi seară, pe la ora 20" și la ora aia respectivă pândeai telefonul public, să îl prinzi când sună. Iar noi, copiii, îl mai foloseam uneori pentru șotii. I-am zis odată unui alt puști să sune la pompieri (aveau număr separat pe atunci) și să îi anunțe că "a luat foc un chibrit". "Stinge-l tu cu limba" a venit răspunsul sec. Deh, minte de copii și erau alte timpuri.

Apoi am trecut la telefoane cu fir. Am avut și cu roată apoi unul mai modern, cu butoane, roșu. Dar ce să faci cu el? Din casă nu puteai să suni ca să faci șotii, că te luau după număr.

Nici primul telefon mobil (al familiei) nu a fost cu mult mai șmecher. Un Bosch 509 Dual (surprinzător că îmi mai amintesc exact modelul după atâția ani). Nu avea jocuri, nu puteai să compui sonerii, deci era tot ca plictisitorul telefon cu fir... dar fără. Halal evoluție!

A urmat apoi un Sony Ericsson T10s mai micuț și tot neinteresant, fără jocuri. Din nou, surprinzător că și de acest model îmi aduc aminte după aproape trei decenii. Poate din cauză că avea un design cu adevărat simpatic? Sau poate din cauză că a fost primul cu adevărat portabil și puteam să îl car după mine când ieșeam afară. Nu contează că nu aveam pe cine să sun sau cine să mă sune, contează că îl aveam la mine!

Primul telefon în adevăratul sens al cuvântului a fost un Nokia 3310, un model iconic și legendar. Practic indestructibil (l-am scăpat de la balcon), avea în sfârșit jocuri și numai eu știu câte ore din viață am pierdut cu Yahtzee. Momentele plictisitoare de odinioară, când nu aveai cu ce să îți ocupi timpul, s-au transformat în sesiuni de "gaming". Bine că au fost zaruri pixelate pe un ecran de Nokia, și nu veritabile la un barbut prin spatele blocului (nu că nu aș fi făcut și din astea...). A fost totuși un "gateway drug".

Când am intrat la facultate, m-am mutat pe un Sony Ericsson K310i, cu ecran color, cameră, aplicații și jocuri 3D, dar și suport pentru muzică, înlocuind walkman-ul. Și el mi-a mâncat ore bune din viață, cu o nouă categorie de jocuri video: Legend of Zelda sau Prince of Persia nu se compară cu zarurile de moși din Yahtzee. Dar am și citit multe cărți pe acel ecran ce cândva părea enorm. Și nu orice fel de cărți, ci titluri de care altfel nu aș fi putut face rost pe atunci, precum Ender's Shadow, dar și tot soiul de SF-uri simpatice oferite gratis de Baen Books. Telefonul începea să se transforme în ceva nou.

Au urmat apoi Samsung-uri, Motorole și alte Nokii, fără diferențe notabile dincolo de design, până când a apărut Android și le-a omorât pe toate. În cazul meu, Android a venit în forma inovativului Motorola Flipout.

Micuț, colorat, cu taste pentru fiecare literă (adio apăsat pe tasta "2" de trei ori pentru litera "C"!), cu un ecran pătrat ce se rotea pentru a scoate la iveală tastatura și, cel mai important, cu Android! Aplicații, teme, configurări, ba chiar și programare direct pe telefon. Revoluționar pentru o vreme... apoi banal. De câte ori să schimbi un wallpaper?

Ultimul telefon de care am fost cu adevărat entuziasmat și pasionat a fost un Lumia 830, un telefon cu Windows Phone ce mi-a plăcut atât de mult că l-am recreat în HTML și CSS, inclusiv cu screensaver-ul cu Tasha pe care îl foloseam pe atunci. Păcat că Microsoft a dat-o în bară cu Windows Phone pentru că hardware-ul a fost excelent, iar sistemul de operare pentru mine, ca utilizator, a fost de departe preferatul meu.

În prezent nici măcar nu mai știu ce telefon am. Un Xiaomi ceva-ceva, mid-range, care își face cu succes treaba. Are un ecran de neam-prost, genul pe care pe vremuri îl numeam "paletă de tenis" și poate să facă chestii pe care nu putea să le facă primul meu calculator. Dar îi mai pasă cuiva? Mie nu.

Cândva telefoanele aveau farmec, în prezent au devenit consumabile. Nici măcar nu au devenit mai proaste, ca să le deplângi declinul. Și-au pierdut însă toată magia...