Tăcerea

Era odată un om care nu spunea nimic. Nu a spus nimic atât de mult timp încât a ajuns în centrul atenției. Era, în mod ironic, omul despre care se vorbea cel mai mult.

Ceilalți oameni se întrebau de ce tace. Zeci, sute, mii, poate chiar milioane de cuvinte erau irosite pe seama lui. Dar de ce nu vorbește?

O fi oare mut și nu poate? Dar nimic nu indica asta și existau dovezi care atestau cum cândva rostise vorbe. Dar poate amuțise între timp, nu era exclus.
Poate că nu avea nimic de spus. În fond, nu era chiar atât de greu de crezut că un om poate fi atât de sec, de neinteresant sau poate de epuizat încât să considere că nu are ce să rostească. Cui? De ce și pentru ce?
Poate că depusese un jurământ secret al tăcerii. Un fel de călugăr dintr-o religie obscură, sacrificându-și glasul pe altarul unui zeu de care nu a auzit nimeni. Poate că la final urma să rupă tăcerea și să-i rostească Numele? Cine poate știi.

Omul nostru continua să tacă. Nu prea nici supărat, nici vesel, nici măcar apatic. Pur și simplu exista, își ducea viața prin semne și indicații vagi, ca și cum ar fi fost un simplu pion. Nu avea nevoie decât de lucruri de bază, pentru o subzistență la limită și cam atât. Vorbele erau în plus.

Cu toate acestea, de fiecare dată când apărea pe undeva, vorbele începeau să curgă din jurul lui. Toți îl discutau, îl analizau, îl judecau, îl bârfeau folosind cuvinte. Ajunsese un fel de magnet uman pentru vorbe, ca și cum sunetele ar fi refuzat să se audă din gura lui dar, lipsite de o supapă, răsunau prin glasurile celorlalți.

Unii spuneau că poate asta era ideea. Că poate tăcerea lui era un mod de a atrage atenția asupra acestui paradox. Se făleau cu această deducție, ca și cum ar fi fost niște mari filozofi, ignorând faptul că omul cel tăcut era tăcut și când nu se vorbea despre el.

Și periodic se găsea câte o persoană care să îl întrebe de ce nu spune nimic.

-De ce nu spui nimic?

-De ce nu vorbești?

-Nu ai glas?

-De ce ești tăcut?

De ce, de ce, de ce... erau vorbele rostite poate cel mai des în jurul lui iar el continua să le ignore. Nu avea ce să facă cu ele, avea gândurile lui. Sau poate nu avea nimic, cine poate știi fără o confirmare?

Pe zi ce trece omul cel tăcut continua să plutească liniștit în liniștea lui dar fără a scăpa însă de trecerea timpului. Doar tăcerea îi era constantă, restul corpului continua să îi îmbătrânească în ritmuri normale.

A avut o viață destul de lungă. Cu statutul lui de semi-celebritate, exista un interes palpabil pentru a-l ține pe picioare suficient cât să divulge motivul din spatele tăcerii sale. Dar timpul nu iartă pe nimeni, cu atât mai puțin pe un bătrân care nici măcar nu spune ce îl doare. L-au așteptat destui pe patul de moarte, sperând că poate, poate va spune ceva înaintea somnului cel de veci dar s-a afundat în tăcerea eternă fără să o întrerupă pe cea din timpul vieții.

-Ce a zis?

-A zis ceva?

-A spus de ce tăcea?

...s-au întrebat cu înfrigurare cetățenii, sperând ca misterul să fie deslușit înainte ca moartea să intervină. Dar răspunsul i-a dezamăgit pe toți. Ce a spus? Ca de obicei... nimic.

Deprimați, și ceilalți oameni s-au afundat pe rând în tăcere. Ce rost mai aveau cuvintele?