Roata

Roata se învârte, se învârte, se învârte și toată lumea pare că se rostogolește cu ea. Un iureș imens de senzații o învăluie și o ia val-vârtej iar ea experimentează traseu nou, traseu nou și traseu nou, teren nou, teren nou și teren nou, azvârlind din cale pietricele mici ce au ghinionul să se afle în calea ei și cățărându-se pe pietrele mari ce nu au bunul simț de a i se da la o parte din cale. Apoi se oprește.

Of, ce senzație tristă e pentru ea lipsa de senzații. În loc să se învârtă trebuie să stea... Așa că roata stă. E oprită dar nu de voie, iar de nevoie trebuie să aștepte clipa în care se va rostologi iar prin lume.

Apoi iar se învârte, se învârte, se învârte și totul e perfect în univers. Apoi iar se oprește.

Într-una din lungile ei pauze roata încetează să mai stea. Devine mult prea plictisită și, în lipsa posibilității de a călători, începe să își privească pentru prima data mediul care o înconjoară.

E într-un garaj. Prăfuit și rece, nu e deloc ospitalier, dar roții nu îi pasă, nu are nevoie să respire și nu simte temperatura. E întunecat și ferit de razele de soare, dar roții nu îi pasă, nu are ochi cu care să vadă, simte lumea altfel.

Sub ea e beton învechit, ce a început să se sfărâme pe alocuri. O pietricică, două pietricele, trei... oh, o bucată de hârtie, o chitanță căzută și neobservată. O frunză adusă de vânt, o pată de ulei și două micro gropi. Interesant, interesant... nu s-ar fi gândit cât de multe lucruri pot fi sub ea.

Privește apoi în garaj. Ce de rafturi! Ce de lucruri pe fiecare raft. Unelte? Ce de unelte și câte scopuri pentru fiecare dintre ele! Borcane? Ce de borcane și ce de bunătăți sau chestii în fiecare: gemuri, murături, vopseluri, șuruburi! Interesant, nu s-ar fi gândit cât de multe lucruri pot fi lângă ea.

Apoi iar se învârte. Își aduce aminte cât de mult îi plăcea să se învârtă după care iar stă. Se oprește. Staționează. Dar roata nu mai e nefericită.

Cu ochi noi (metaforici, am stabilit deja că nu are unii reali), începe de data asta să privească în jur. Simte terenul de sub ea. Oh? E ud. S-a încleștat noroiul pe ea și o învăluie. E rece, umed și murdar și nici nu a observat cât timp se rotea. Ce senzație interesantă!

Vede apoi copacii din jur. E într-o pădure! Ce de copaci interesanți. Unul are formă de furculiță. Altul nu mai are frunze. Altul stă să cadă. Și uite și o creangă pe jos, două crengi, trei, patru! Ce interesant! Cât de diferite sunt toate, ce de tablouri noi poate admira...

Apoi iar se învârte. Of, ce neplăcut este să te învârți atât de repede și să nu mai ai timp de senzații. Și-ar fi dorit să stea, să se oprească și să șadă.