Purgatoriul

Cei doi domni se întâlnesc atunci când ești pe cale să adormi, în minutele sau secundele incerte dintre vis și realitate, când nu mai ești tocmai treaz dar nici inconștient.

Se așează la aceeași masă de fiecare. O masă ștearsă și tocită, la terasa unui restaurant pustiu, fără alți oaspeți. Nu e nici noapte, nici zi, nici vară, nici iarnă, nici frig, nici cald. În fața lor zac două sticle de bere în care au mai rămas doar două guri trezite și trag fiecare dintr-o țigară puturoasă.

Uneori primul domn așteaptă singur la masă. Când ai probleme cu somnul și te zvârcolești în pat incapabil să adormi, el își așteaptă în tăcere partenerul iar anxietatea pe care o resimți e anxietatea lui. Pentru că primul domn vine din banalitatea cotidianului, pe care cu greu o mai suportă, și așteaptă ca o gură de aer sosirea celui de-al doilea domn, pentru a întrerupe rutina.

Alteori nici nu apucă să vorbească. Lovit de oboseala ce te apasă cu greutatea unui munte, sau poate pur și simplu binecuvântat cu abilitatea de a adormi instant, al doilea domn nu are timp să stea de vorbă cu interlocutorul său de zi cu zi. Și e ok. Al doilea domn vine din lumea viselor, acolo unde totul e interesant și aleatoriu și nimic nu se repetă. Adormi cufundat cu capul în pernă, învelit de o pătură, sub îndrumarea lui.

Dacă ai noroc poți să pleci cu el atunci când mori. Dacă nu... nu există iad, există doar un soi de purgatoriu. Nu te mai trezești ci rămâi blocat de-a pururi alături de ei. Pe terasa unui restaurant ponosit, de provincie, iritat de vremea care e când prea răcoroasă, când prea călduroasă și sufocat de fumul de țigară și izul neplăcut de bere stătută.

Stai în tăcere între cei domni, înghețat într-o clipă deprimant de banală, așteptând să treacă timpul cu futilitatea călătorului ce așteaptă un tren ce nu mai circulă.