Printre urechi
Când spui că intră pe o ureche și iese pe alta e, teoretic, o insultă. Nu neapărat pentru că se insinuează existența unui gol perfect permeabil între cele două membre (deși ar fi o interepretare inedită dar perfect validă) ci pentru că se sugerează lipsa de atenție. Sunetele trec dar nu sunt procesate, cuvintele își pierd sensul și totul se rezumă la vibrații în aer, vibrații lipsite de efecte. Teoretic.
Spun "teoretic" pentru că în practică lucrurile nu stau obligatoriu așa. Sunt convins că persoanele cărora li s-a reproșat acest lucru nu au stat prea mult sâ se gândească la asta. Dacă ar fi posedat un surplus de atenție și capacitate de reflexie probabil că nu ar fi ajuns în situația de a fi acuzați de intrat pe o ureche și ieșit pe alta.
Sunt convins că nici persoanele care au făcut acest reproș nu au stat nici el să analizeze ce spun. Iritate probabil de situație și de inconveniențele create, și-au păstrat suficienți nervi și răbdare cât să acuze traficul lejer dintre organele auditive în loc să treacă direct la mesaje implicând organele reproductive.
Uneori ai însă obligații presante, treburi importante ce nu suportă amânare, motiv pentru care, logic, realizezi că lungimea de bandă a creierului e mai bine utilizată pentru analiza unor vorbe din popor. Făcând asta, ajungi la o concluzie inedită.
Să îți intre pe o ureche și să îți iasă pe alta sună foarte zen. Atingi practic miticul stadiu al flow-ului, când ești în propria ta zonă, în propriul univers, și nimeni și nimic nu te poate bruia. Orice tentativă de ați atrage atenția, ați ghicit, intră pe o ureche și iese pe alta.
În locul unui vid, creierul face manevre scoase din Matrix, ferindu-se de cuvinte nedorite mai ceva ca Neo, evitându-le complet și făcându-le apoi vânt prin urechea opusă. Buddha are lobii urechilor foarte lungi în mai toate reprezentările. Cică ar fi ca să sugereze că aude tot dar și să fie un apropo la cerceii grei la care a renunțat când a atins iluminarea. O fi și asta o teorie dar personal cred că explicația e alta.
Buddha, maestrul suprem al zenului, și-a atins înțelepciunea permițând gândurile bruiante să îi iasă pe o ureche și să îi iasă pe altă. La apogeu a căpătat, desigur, control suprem asupra corpului. Putea chiar să accepte cuvinte printr-o ureche și să le elimine apoi pe o nară, râgâind sau direct prin fund. Dar până să ajungă acolo a tot exersat cu urechile. Și cum venea cuvântul, pac! trăgea de lobii urechilor ca să controleze direcția.
