Plimbare cu câini, fără pisici

Anglo-saxonii au ceva cu câinii și ploaia. Când plouă torențial nu spun că plouă cu găleata, cum o facem noi, logic dar poate într-un mod lipsit de imaginație. Vorba lor e alta: "plouă cu câini și pisici".

Cealaltă vorbă a lor, pentru când e urât afară, e să spună că pe așa o vreme n-ai da un câine afară. Probabil ar vrea să sugereze că din omenie dar mai degrabă se înțelege că o faci ca să nu îl pierzi apoi prin haita de câini căzută din cer.

Pe logica lor aș fi un om rău. Nu am dat afară un câine ci chiar doi. Ce e drept, am ieșit și eu, deci nu se poate.

Când s-a făcut ora plimbării și m-au văzut că mă îmbrac, cățelele s-au strâns lângă ușă. Când m-au văzut că pun mâna pe lese au început să sară în sus și să chițăie de bucurie. Nu știau însă ce le așteaptă...

Prin ploaia măruntă am stat cu toții în iarbă apoi am mers să ne facem plimbarea zilnică. Exceptând bețivii de lângă magazinul din zonă, atârnători eterni, eram doar noi pe stradă.

Da, vremea era urâtă dar aici era și farmecul, și avantajul. Copiii erau în case, în loc să urle și să bată mingii pe stradă. Vecinii nu mai stăteau la bârfe. Până și câinii din cartier, cei care țin morțiș să ne latre de fiecare dată când ne simt, stăteau cuminți la locurile lor, care prin case, care prin cotețe.

Eram doar noi și ploaia, ce continua să se întețească în timp ce trebuia să facem zig-zag printre mașinile parcate pe trotuare, simultan cu feritul de cele care veneau pe șosea.

Ne-am întors umezi și plimbați.