Pisicutia

Acum câțiva ani m-a lovit, stereotipic, virusul "tâmplăriei". Am petrecut luni bune în garaj sau în grădină măsurând, tăind, decupând, șlefuind, găurind și lipind lemn.

Mi-am luat uneltele necesare, cum ar fi dălți sau cleme sau diverse tipuri de fierăstraie, am luat și niște clei de lemn ca să nu lucrez doar cu șuruburi, ca amatorii, și mi-am făcut de lucru cu tot soiul de cutii, pseudo-scaune și alte chestii. Apoi timpul s-a așternut peste toate.

Cutiile de legume au rămas fără loc, nu au mai fost folosite, și acum probabil zac pe undeva. Semi-dulapul făcut pentru depozitarea detergenților deasupra mașinii de spălat a decedat recent, rupt într-un final de la prea multe sărituri de motani negri și grași pe el. Dulapul pentru lăzile cu scule a devenit aparat de ascuțit ghearele pentru pisici și acum arată ca o ruină la o ascuțitură distanță de a se destrăma...

Doar suportul de flori cățărătoare al prietenei mele, acel magnum opus al hobby-ului meu, lăcuit și vopsit, încă rezistă cu brio în bucătărie. El și încă o excepție: pisicutia!

Pisicutia a fost o cutie făcută pentru pisici, de unde și numele. Față de cutiile de legume ușoare, din lemn de balsa, pisicutia a clădită din scânduri groase, cu mânere decupate pe lateral, o bucată de plastic pe fund, între scânduri și pereți, și toate scândurile șlefuite în prealabil, nu care cumva să înțepe în ace de lemn doamnele mâțe. Și ca să fie clar ce reprezintă, i-am și pirogravat numele pe lateral: PISICUTIA! Am mai trântit o pătură pe fund și era gata!

Inițial mâțele chiar au stat în ea, încăpând chiar două. Apoi au migrat spre alte locuri mai interesante, cum ar fi cutii de carton gherănite. Iar Pisicutia? A devenit mai degrabă o "Cuțutie" pentru că s-au mutat câinii în ea.

Nu o dată mi-a zis prietena că ar fi vrut să o dea afară, pentru că arată urât și nu se potrivește cu mobila de sufragerie... dar o folosesc câinii cu drag și spor! Și atunci cum să renunțe la ea?