O mie de cuvinte

-"Cine scrie primul o mie de cuvinte, câștigă!" anunță temnicerul.

Prizonierii din celulă, toți condamnați la moarte, ciuliră urechile și pentru prima dată în ultimele zile căpătară un pic de speranță. Poate că nu urmau să fie executați, poate că mai aveau o șansă...

Ușa se deschise și pe aceleași tăvi jegoase pe care înainte primeau mâncarea acum se putea vedea câteva teancuri de coli de hârtie, penițe și călimări de cerneală suficiente pentru toată lumea.

Unul dintre prizonieri înșfăcă cu înfrigurare o coală de hârtie, nu care cumva să i-o altcineva înainte și, după doar o clipă de ezitare, decise să își joace cărțile. Scrijeli rapid ceva pe coală apoi o înmână temnicerului.

"1ooo de cuvinte" se putea citi pe coală, cu litere grăbite și tremurate.

Temnicerul privi impasibil prizonierul, prizonierul îl privi înapoi cu o emoție evidentă pe chip iar toți ceilalți prizonieri îi priviră pe amândoi cu expresii greu de descifrat.

-"Luați-l de aici și duceți-l să i se taie capul!", exclamă el.

În urletele primului prizonier, un al doilea se prezentă cu o altă coală de hârtie. Își asuma un risc, era perfect conștient de asta, la fel cum era conștient și de faptul că mâinile lui tremurinde nu vor scrie niciodată mai repede decât ale celorlalți prizonieri.

"o mie de cuvinte" scria pe cea de-a doua coală.

-"Doar cuvinte..." blăjmăji timid prizonierul, "fără cifre."

-"Luați-l de aici și duceți-l să i se taie capul!", exclamă pentru a doua oară temnicerul.

Trecură apoi minute bune până când un alt prizonier se încumetă să se înfățișeze. Pe coala lui se putea citi doar "ou". Ou, ou, ou, de o mie de ori.

-"Ou e un cuvânt, nu?", îndrăzni prizonierul să întrebe. Dacă ceilalți doi își jucaseră viața pe o tehnicalitate teribil de riscantă, a lui era ceva mai sigură. Folosise un cuvânt valid, cel mai scurt care îi veni în minte, și îl scrisese de o mie de ori. Trebuia să fie sigur, nu?

Temnicerul se apucă se numără cuvintele de pe foaie. Da, erau o mie în toată regula. Dar urmă același lucru.

-"Luați-l de aici și duceți-l să i se taie capul!"

Un al patrulea prizonier își făcu curaj să urmeze. Ideea lui era similară dar poate un pic mai în ton cu cerința. Pe coala lui așternuse de o mie de ori cuvintele "cuvinte". O mie de cuvinte. Și era primul, nu?

Temnicerul îi numără și lui cuvintele dar avu aceeași soartă.

-"Luați-l de aici și duceți-l să i se taie capul!" declară el din nou.

A durat ceva până când un alt prizonier și-a făcut curaj dar într-un final cineva se ridică de jos și prezentă o altă coală scrijelită cu penița. Dar coala lui conținea o imagine. Prizonierul, un fost artist, își folosise timpul pentru a desena un portret al temnicerului. Și nu orice fel de portret: îl desenase mai suplu, mai chipeș, mai drept. Era măgulitor, dar subtil, cât să nu poată fi acuzat de lingușire pe față.

-"O imagine face cât o mie de cuvinte..." îndrăzni el să spună.

După câteva clipe de pauză, temnicerul deschise gura.

-"Luați-l de aici și duceți-l să i se taie capul!" declară iar, apoi, înainte ca gărzile să se apropie de prizonier, îi șopti la ureche: "O să păstrez desenul."

Rămăsese un singur prizonier. Văzându-se fără competiție, încetă să se mai grăbească dar nu se opri din scris. Și după o întreagă oră prezentă câteva coli de hârtie temnicerului.

O mie de cuvinte, dar nu orice fel de cuvinte. Erau cuvinte alese, chibzuite, scrise citeț și clar, ce împreună formau o mică poveste din perioada când încă era liber. Nu era vreo capodoperă, era totuși scorneala minții unui om care ajunsese după gratii nu a vreunui scriitor consacrat. Dar putea fi totuși considerată literatură. Artă.

O mie de cuvinte care nu făceau colile de rușine. O mie de cuvinte scrise pe o coală cu atenție și, mai ales, cu intenție.

Temnicerul le citi. La final, vărsă chiar o lacrimă de emoție. Nu se aștepta să citească așa ceva într-o temniță. Dar chiar și așa, următoarele lui cuvinte au fost aceleași.

-"Luați-l de aici și duceți-l să i se taie capul!" spuse temnicerul pentru ultima oară.

-"Stai!", urlă prizonierul cu dispare. "Nu înțeleg, am scris o mie de cuvinte. Le-am scris din suflet și am fost primul care a terminat cerința. Nu trebuia să câștig? De ce mă pedepsești?"

Pentru prima oară în viața lui, pe chipul temnicerului se putea vedea un dram de compasiune.

-"Dar ai câștigat, nu poți vedea? Ai câștigat oportunitatea de a lăsa ceva în urmă. Ai putut să scrii o poveste care va rămâne de-a pururi în memoria oamenilor. Chiar dacă tu nu vei mai fi, cuvintele tale vor persista."

-"Nu e asta un câștig suficient?" continuă el după câteva secunde de pauză.

Prizonierul îl privi cu furie. Dacă nu ar fi fost restrâns cu forță de gărzi probabil ar fi încercat să atace, să se răzbune și să pierească într-o încercare futilă de a-și vărsa frustrarea. Dar nu putea face asta. Tot ce avea la îndemână erau cuvinte. Nu o mie, dar suficient.

-"Hai sictir!" îi spuse el temnicerului, apoi oftă, resemnat într-un final cu soarta pe care îl aștepta. "O mie de vorbe... nu fac un ban!"