Neața!..ța!..ța!

Pentru echipa lor începutul pandemiei a fost ca sfârșitul unui meci de fotbal din copilărie: s-au dus fiecare la casele lor, doar că nu ca să se culce sau mănânce, ci ca să lucreze de acolo. Și uite așa naveta de dimineață a dispărut iar întâlnirile de la birou au fost înlocuite de conferințe virtuale.

Cu timpul, s-a format următorul obicei. La ora de începere a programului cel mai matinal lansa un apel video pe grupul de chat apoi colegii începeau să intre pe rând. Unii instant, alții mai întârziați, dar la final se regăseau cu toții și discutau de muncă dar și de verzi și uscate.

Mai era un obicei, dar de asta asta unul tradițional. Care cum intra saluta respectuos sau cordial cu "neața". Diminețile erau astfel o înșiruire de "neața", "neața", "neața" până intra toată echipa în apel și le ieșeau din sistem saluturile. Apoi s-a întâmplat o chestie cu adevărat notabilă.

Într-o altă dimineață, una ca oricare alta, unul dintre colegi a intrat în apel ceva mai târziu. Și, cumva, prin căi nebănuite decât poate de Dumnezeul Digitalului, s-a întâmplat ca toți ceilalți colegi să îl salute simultan. Ca dintr-un cor de îngeri s-a auzit atunci un "neața!" la unison, de a reverberat virtual tot grupul.

O parte dintre ei aveau copii la ale căror nașteri evident că participaseră. Unul dintre ei câștigase o sumă considerabilă la loto chiar. Alții câștigaseră premii la concursuri sau olimpiade. S-au îndrăgostit și căsătorit după ce și-au cunoscut partenerii într-o clipă magică. Și cu toate astea... cu toate astea, momentul în care "neața" s-a auzit la unison a devenit instant cel mai bun moment din viața lor. De departe!

Un val de andrenalină și excitare s-a revărsat peste toți participanții. Aproape că nu le venea să creadă. Unii mai aveau companie în cameră și au primit evidenta întrebare "dar ce s-a întâmplat?" atunci când au fost văzuți atât de veseli dar nimeni nu putea să explice într-un mod care să păstreze magia. Era ca un miracol combinat cu un inside joke: trebuia să fi fost acolo.

Zile întregi au continuat să vorbească despre asta. Și-ar fi dorit să trimită înregistrarea către agențiile de știri sau să o urce măcar pe rețelele sociale, pentru un pic de glorie internautică, dar nimeni nu salvase conversația. Iar fără dovadă nu era nimic special.

Au încercat inclusiv să reproducă pățania, intrând în aceeași oră, cu sincronizări de ceas și tot tacâmul dar nu le-a mai ieșit la fel de perfect. Internetul e o bestie capricioasă, la unul mai sughiță conexiunea, la altul merge mai lent browserul sau poate are lag microfonul. Sună simplu dar chiar și cu planificare e aproape imposibil să faci un grup de oameni să vorbească absolut simultan într-un apel.

Într-un final s-au resemnat dar au continuat să vorbească despre acest moment fermecat. Era prima amintire menționată atunci când se întâlneau față în față și era prima amintire pe care o povesteau altora. Copiii, familia, alte realizări... chestii mai puțin interesante, trecute pe plan secund. Sigur, contau și acele lucruri dar... "mai țineți minte când am zis toți neața la unison?". Era greu să ai o poveste mai inedită de atât.

Acea întâmplare banal de specială și special de banală i-a unit mai mult decât orice altă experiență iar atunci când inevitabilul s-a întâmplat iar primul membru al grupul a murit, ultimele cuvinte rostite către el nu au fost "Dumnezeu să-l odihnească" sau altceva similar, ci un intim și final "neața".

"Neața" s-a rostit și la apusul următorului membru. Și al următorului, și al următorului... până când a rămas doar unul. Un om norocos, pe cât de norocos poate fi o persoană care urmează să moară.

Ultimele lui clipe au fost petrecute pe un pat de spital, scufundat în morfină și înconjurat de familie și prieteni. După câteva discuții personale, i-a privit în ochi și cu ultima lui suflare le-a zis "neața...". Iar cei din cameră, preluând ștafeta, i-au răspuns cu toții la unison:

"Neața!"