Micușor, pisoiul care și-a dorit prieteni

Undeva prin vara lui 2022, prietena mea a coborât în grădina blocului, să vadă ce e cu hărmălaia de afară și s-a întors cu un ghemotoc negru de blană, scos din colții unui câine.

Cum în casă aveam pisici sub tratament pentru o boală contagioasă, l-a verificat să vadă dacă e de veterinar sau nu și, cum părea intact, l-a tuflit în garaj. Liber nu putea să îl lase, ca să nu ajungă în colții din care a plecat, în casă nu putea fi adus, nu e ca și cum existau multe soluții.

S-a adaptat rapid la viața de garaj, ce să facă? Dacă la început era mai temător, preferând să stea ascuns printre cutii. a început rapid să mi se bage printre picioare la fiecare vizită (garajul e gym-ul meu improvizat). Deși mă feream să îl mângâii (din nou, boală contagioasă), el nu avea aceste rețineri.

Soarta lui a fost petlecuită atunci când l-am găsit dormind lângă o pisică neagră, asemeni lui, de jucărie. Nu știu dacă își mai amintește cineva pisicile pufoase robot din anii 90, cele pe baterii, ce își mișcau capul și mieunau când apăsai pe un întrerupător. Păstrată din nostalgie, a ajuns prietena ghemotocului. "Pisoiul ăsta vrea prieteni", mi-am zis, și ne-am călcat pe inimă. Urma să vină și el în casă după ce terminau celelalte pisici tratamentul.

Întâmplarea face ca motivul bolii contagioase să fi fost un alt ghemotoc de blană. Nu unul negru, ci o roșcată scârțâită, singura supraviețuitoare din 6 frați.

Chiar mă gândeam la cum urma să fie prima lor întâlnire. Doi pisoi mici? Sigur dărâmă casa. S-au mirosit însă puțintel apoi și-au văzut de trebă, spre dezamăgirea mea.

În doar două zile însă, au devenit prieteni la cataramă! Nu știu cât de mult își dorea Scârț, roșcata, un prieten, dar pe Micușor nu îl puteai dezlipi de ea. Avea în sfârșit cu cine să se joace!

Împreună cu Jegărici, mai mare decât ei cu un an, și-au făcut grup de crimă felină organizată.

În rolul lui de frate mai mare, Jegărici îi învăța la prostii, iar Micușor stătea ori în compania lui, ori a Scârței.

S-a adaptat rapid la viața de apartament. Avea, în sfârșit, prieteni, și era fericit.

În ciuda tentativelor prietenei mele de a-l boteza "Sătănel", ca să facă pereche cu Dracul, celălalt motan negru pe care îl avem, l-am poreclit Micușor și s-a lipit de el.

Chiar dacă acum a crescut și e un motănel mare și greu, un veritabil bolovan împănat, tot la Mic-Mic răspunde.

Și deși era cam urâțel ca pui, având un nas mare și lung, ce îl făcea să arate dubios, ca o caricatură a unei pisici, he grew into it și acum e un panter de toată frumusețea. Dacă nu ar fi rămas în continuare un copil tălâmb în suflet și comportament, mai că ai zice că e elegant.