Mâța Gri și afecțiunea

Când a adus-o prietena mea în casă pe Mâța Gri am evitat-o. Era o pisică foarte frumoasă dar pe care cineva o abandonase pe stradă și a luat-o să o ofere spre adopție, motiv pentru care am ignorat-o aproape complet, să nu mă atașez de ea, dar și explicație pentru faptul că nu a primit un nume mai personalizat.

A fost deparazitată, i s-au făcut analizele și a fost castrată, apoi urma să fie predată unei persoane care s-a oferit să o adopte după ce trecea de perioada de convalescență. Persoana în cauză s-a dovedit a fi neserioasă, alți doritori fie nu au existat, fie nu inspirau încredere (gen un tip șomer din alt oraș), anunțul și-a pierdut din tracțiune și am rămas cu ea pe cap.

Partea bună e că e genul de mâță ce s-a născut să fie domestică. Nu e curioasă să iasă din cameră și să exploreze, folosește tăvița, nu face nazuri la mâncare, e liniștită și pe lângă aceste calități mai e și foarte estetică. A devenit rapid greu să trec pe lângă ea și să mă abțin să nu o iau în brațe. Dar ea nu părea tocmai fană.

Dacă o mângâiai sau o luai în brațe, stătea cuminte, dar atât. Se simțea că nu e tocmai în largul ei dar acceptă acest sacrificiu în schimbul hranei și protecției. Așa că am lăsat-o în pace, dragoste cu sila nu se poate iar eu nu sunt președinte portocaliu. E drept, pe Scârțulica o jughinesc constant, e cea mai chinuibilă pisică, dar Scârțulica a crescut cu noi și nu-i displace atenția, motiv pentru care oricât de mult chițăie, când îi dau drumul nu fuge ci sare înapoi pe mine ca să ne jucăm. Nu și Mâța Gri. Mâța Gri e... mai distantă.

Apoi lucrurile au început să se schimbe. Noua ei casă chiar i-a ajuns o casă. Nu a dat-o nimeni afară. Nu a bătut-o nimeni.

A început să se joace și să mai alerge prin cameră, în loc să fie mereu liniștită. A început să toarcă atunci când o iei în brațe și a început să sară singură în poală când vrea afecțiune. Iar noaptea a început să mi se cuibărească în brațe, spre disperarea Pușei, care acum își găsește locul ocupat.

Prietena mea spunea că ei îi place să vadă pisicile cum se îngrașă, transformându-se în cozonaci pufoși din creaturi jigărite. Mie însă îmi place să le văd cum se transformă, cum capată încredere în noi și cum ne întorc din proprie inițiativă afecțiunea.