Lucrarea la Logică

Cred că prin clasa a 7-a am avut primele ore de Logică. Materia suna promițător! Da, eram o lepră leneșă, ca majoritatea copiilor de vârsta mea, dar nu îmi displăcea *învățatul* cât forma lui repetitivă și plicticoasă, băgată cu forța pe gât de un sistem de învățământ învechit. Dar Logica? Poți să îi spui, de exemplu, profesorului de chimie că nu vei avea niciodată nevoie de baze și acizi în viață, dar de "logică", logic că o să ai nevoie. N-a fost nici prima, nici ultima dată când școala m-a dezamăgit.

Nu mai știu ce așteptări aveam de la ora de Logică, dar cu siguranță nu la o materie unde o profesoară bătrână și mititică să ne povestească de combinațiile de adevărat și/sau fals. Nici nu începusem bine să învăț programare, din clasa a 5-a, că deja respiram conceptele astea. Ora de Logică nu avea logică. Nu a avut logică nici ce am făcut în timpul unei lucrări de control.

Ah, lucrările de control... spaima elevilor, născătoare de coșmaruri și stricătoare de medii. Dar o lucrare la logică? Adevărat sau fals e adevărat, adevărat și fals e fals... du-te, băi, de-aici cu prostiile astea. Am trecut repede prin subiecte. 

În fața mea stătea o coală dublă, ruptă din mijlocul caietului. Prima foaie, față și verso, era plină de rânduri cursive și logice. Și pe foaia a doua am mai scris un pic și aia a fost. Gata lucrarea, dar nu și ora.

Puteam eu să stau cuminte și să aștept să treacă minutele? Nu! M-am apucat să desenez pe ultima foaie, pe verso. Căci ce m-am gândit eu? Profa vede că s-a terminat lucrarea, nu o mai întoarce. Iar eu, în loc să mă plictisesc, desenez (ceea ce făceam oricum în marea majoritate a orelor de școală).

Ete fâs, veți zice. De parcă nu s-au mai văzut copii care au desenat pe o lucrare de control. Perfect de acord! Că m-am apucat să desenez nu era ceva nemaiauzit. Băi, dar eu, într-un moment de nebunie, pe care nici acum nu mi-l explic, m-am apucat să desenez... o caricatură a profesoarei de logică! Nu mint, nu exagerez, nu a fost teribilism mascat. Creierul meu probabil că dăduse pe din-afară de la atâta "logică", încât nu a văzut nimic în neregulă cu asta.

Nu mi-o mai amintesc exact pe doamna profesoară, dar îmi amintesc trăsăturile caricaturale. Era o bătrânică micuță, cu păr creț și pufos, cum poartă mai toate pensionarele, vopsit într-o nuanță roșcată, aproape ca o perucă de clovn. Am desenat-o cu tot cu costumul ei învechit, probabil din timpuri în care aveam alt regim de conducere, cu frizura tipică și cu ridurile de pe fața ei smochinită.

Când ne-a adus lucrările corectate, zile mai târziu... ce să vezi? Dăduse foaia, fir-ar ea să fie de foaie. Atâtea lucrări de corectat și de citit, și tot a simțit nevoia să întoarcă ultima coală, când evident că nu mai aveam de ce să scriu ceva pe spate (și, tehnic vorbind, nici nu am făcut-o, căci desenasem).

M-a chemat la catedră și m-a întrebat: "Ce-i cu maimuțoiul ăsta? Sper că ți-ai făcut autoportret". Eu ce era să zic? Eram ilogic, nu și prost, și, spre marele meu noroc, nu chiar atât de bun la caricaturi. Era plauzibil! "Da, doamna, eu sunt ăla!"
Ha ha ha și hi hi hi, numai zâmbete eram, un morman de auto-ironie, da, da, da.

M-am întors în bancă. Nu mai știu ce notă am luat, dar știu că nu a fost un 2 și nici nu a venit la pachet cu încă o notă, de data asta la purtare.