Fuga prin zăpadă și gheață

Prin zăpadă am tot alergat și am mai povestit despre asta. La fel și pe gheață, am inclusiv cicatricile care o dovedesc de la un sprint mai alunecos. Dar ce a fost după urgia de miercuri, rar am mai văzut.

Până acum am reușit să alerg constant de vreo 5 ani de zile, în fiecare săptămână de 3 ori, uneori chiar 4 zile. Au fost și situații mai neplăcute, cu deja-menționatele surori reci gheața și zăpada, dar și cu ploaie, noroi, caniculă sau vânt puternic, dar în general am putut să îmi aleg perioade cât mai acomodante pentru mine. Se anunța ploaie după masă? Ieșeam dimineața. Era marți urgie? Ieșeam de luni seara. Și tot așa, pentru a-mi putea acoperi target-ul de alergări care să mă mențină într-o formă fizică acceptabilă.

Am mai avut mici emoții și dificultăți prin concedii, când a trebuit să caut trasee de câțiva kilometri printr-o stație grecească cu care nu eram familiarizat, cu inima strânsă de frica potențialilor câini sau a mașinilor. Sau când am fost nevoit să petrec câteva săptămâni cu părinții, într-un sătuc prea mic și prea plin de câini ca să am la îndemână cei 5 kilometri de daily runs, cu atât mai puțin cei 10 de long runs, dar am scos-o la capăt. Ce a fost miercuri însă...

Inițial planul era să ies miercuri dimineață la alergat. Când am văzut pe geam nămeții și zăpada care continua să cadă, am renunțat rapid la idee. Nu ar fi fost alergat ci țopăit ca un cangur prin zăpadă adâncă. Nici seara nu am avut șanse, trotuarele erau practic inexistente. Am riscat totuși să o fac ieri dimineața și tare greu a fost...

Trotuarele mai mult nu erau. Pe șosea mai treceau mașini și când nu o făceau terenul era denivelat de zăpada înghețată, ud și alunecos. Am bifat cei 5 kilometri, dar cu greu. Dacă o ținea tot așa timp de o săptămână-două, nu știu ce aș fi făcut...

Acum că am în sânge să ies la alergat probabil că m-aș fi reprofilat. Poate m-aș fi urcat în tramvai, până în parc, să dau ture pe acolo. Poate m-aș fi urcat pe banda de alergat a prietenei mele. Poate aș fi dat mini-ture în cerc pe trasee scurte dar sigure.

Ce este cert este că nu cred că aș fi ajuns în punctul în care să îmi pot forma acest obicei dacă condițiile ar fi fost atât de vitrege. Și e atât de ușor să găsești o scuză legitimă și reală de a nu alerga...