Fotoliul

Singurul lucru ceva mai deosebit la Luc era numele și nici chiar acela nu era chiar atât de aparte. În rest, Luc era atât de generic încât dacă ar fi murit în clipa următoare aproape nimeni nu și-ar fi amintit că a existat. Era doar unul dintre nenumărații oameni ai străzii, fără casă și fără chip.

Avea genul de înălțime medie la limită, cât să nu poată fi numit scund, păr ciufulit care era ori șaten, ori murdar, și purta haine purtate mult prea mult timp de mult prea mulți oameni. Cine era, de unde era, nici el nu își mai amintea. Nici numele nu era sigur de unde îi vine. Și în fond, că era franțuzescul Luc, că era poate o prescurtare de la ceva mai neaoșele Lucian sau Luca, că era chiar o bastardizare ironică a englezescului "Luck"... ce contează astfel de detalii pentru un vagabond?

Viața lui era o târâtură de la o zi la alta, supraviețuind mai mult din instinct biologic, fără un scop, fără o direcție, fără vise, fără speranțe. Doar apatie. Trăia practic pentru rarele momente când i se întâmpla ceva ce nu era chiar atât de rău. Ca atunci când a găsit fotoliul.

Pe un teren viran de la marginea orașului, într-o zonă mai liniștită unde Luc obișnuia să mai înnopteze când era vremea bună, dormind pe un pat de iarbă, ascuns de copaci încă netăiați și gunoi încă neridicat, cineva abandonase un fotoliu.

Nu era orice fel de fotoliu. Era un tron imens de piele, genul de fotoliu pe care te așezi pentru a scufunda în opulență. Cândva fusese un simbol al luxului și bunăstării dar timpul, nepăsarea, poate și vreun accident nedescris, îl aduseseră într-o stare în care în loc să troneze cu fală în sufragerie, eșuase rușinos pe marginea trotuarului. Dar Luc putea să vadă dincolo de pielea crăpată și murdară, de pernele roase, de praful așezat. Putea să vadă în trecut, în vremurile lui de glorie, și să recunoască ceea ce era cu adevărat: o șansă pentru el să experimenteze ideea de comfort.

După ce s-a asigurat că nu îl vede nimeni, Luc s-a afundat în ruinele încă pufoase. O tentativă de om, o tentativă de fotoliu, o încercare reușită de relaxare. Cine ar fi crezut că Luc va sta vreodată pe un fotoliu? Cu siguranță nu el.

A zăcut așa preț de minute bune, cu ochii închiși, visând la o viață un pic mai puțin rea. Era o senzație complet nouă: Luc și opulență! Cine și-ar fi imaginat acest combo? Cu siguranță nu el. Și timp de câteva minute și-a lăsat gândurile să zburde libere. Nu le-a dat frâu să spere dar le-a lăsat să își imagineze cum ar fi fost să aibă o viață în care putea sta pe un fotoliu de câte ori dorea.

Dacă era vreo nuvelă deprimantă povestea s-ar fi terminat cu el găsit mort dimineața, înghețat peste noapte, dar încă pe fotoliu și cu zâmbetul pe buze, găsind în moarte fericirea care i-a lipsit din viață. Dar Luc s-a ridicat după cele câteva minute de repaos. A încercat să mute fotoliul într-un loc mai ferit dar văzând că e prea greu și-a văzut de drum.

A doua zi fotoliul nu mai era acolo. Fusese probabil ridicat de gunoieri și aruncat probabil prin te miri ce ghenă.

-Păcat de el... oftă Luc. A fost un fotoliu bun.