Formația preferată: Katatonia versus The Gathering
Dacă m-ar fi întrebat cineva acum vreo 10 ani care e formația mea preferată, aș fi răspuns fără ezitare: Katatonia.
I-am descoperit cu albumele inițiale de doom metal, pe vremea când începeam să descopăr genul, apoi m-am descoperit de piesele scoase după ce solistul, Jonas Renkse, a trecut de la growl-uri la vocea sa melodioasă.
Au culminat (pentru mine) cu The Great Cold Distance care, pe lângă piesele numai una și una (July, My Twin, Rusted, Displaced, In The White (Urban Dub) sau Code Against The Code) are și o estetică superbă pentru copertă. Am folosit imaginea respectivă ani de zile ca avatar pe forumuri și în continuare mi se pare atât superbă, dar și reprezentativă pentru melodii.
Și melodiile mai vechi sunt de un calibru similar, cu piese precum Sulfur, Omerta sau Sleeper.
De asemenea, nu pot vorbi de Katatonia fără să vorbesc de Unfurl, care nu e doar melodia mea preferată de la ei, ci e melodia mea preferată punct și, poate, cea mai frumoasă, la modul general, din toate genurile.
Chiar dacă în prezent nu aș mai spune cu aceeași certitudine că sunt formația mea preferată, Katatonia rămân o trupă de suflet.
Problema a fost că albumele ceva mai recente au alunecat pe o tentă mai progresivă cu care pur și simplu nu am rezonat la fel. Deși au melodii superbe în continuare, precum Vakaren nu mai sunt la fel. Cu toate acestea, Katatonia au the highest highs.
La polul opus se situează formația olandeză The Gathering. Am început și acolo tot cu un prim album mai pe doom metal, Always... dar dacă albumele doom ale Katatonia au reprezentat doar o fază muzicală (pentru mine), cel de la The Gathering încă îmi place mult! Chiar și după 20 de ani, Always, cea care împarte numele cu albumul, e o piesă superbă.
O să fac excepție de Almost a Dance. Nu vom vorbi de acel album. Nu există dar dacă ar fi existat, ar fi fost al doilea și nu ar fi fost neapărat rău, dar ar fi fost de-a dreptul măcelărit de vocea mega-dubioasă a solistului.
După Always..., cei de la The Gathering au continuat să evolueze și să își schimbe stilul muzical. Dar dacă la Katatonia nu am fost impresionat de direcție, olandezii au scos numai albume care mi-au plăcut (din nou, Almost a Dance nu există). Și au făcut-o în condițiile în care au schimbat membri și au pierdut-o o solistă iconică, foarte talentata Anneke van Giersbergen.
Chiar dacă nu au melodii care să îmi placă la fel de maxim cum îmi place Unfurl a celor de la Katatonia, au și ei o sumedenie de piese grozave, cum ar fi Liberty Bell.
Au reușit să se instaleze ca alternativa la Katatonia în topul preferințelor mele cu albumul The West Pole.
În același an, Katatonia a lansat Night is the New Day, pe care l-am așteptat cu mare, mare nerăbdare dar care a sfârșit prin a mă dezamăgi.
Tot în contra-partidă, the la The Gathering nu aveam mari așteptări. Anneke plecase, urma să fie un album nou fără ea. După care am ascultat prima piesă, When Trust Becomes Sound și... wow! Albumul a fost excelent iar ei au rămas în inima mea.
Singurele alte formații care au avut numai albume pe gustul meu (Almost a Dance nu există!!!) sunt Linkin Park și Paraziții, dar nu le pot compara din punct de vedere muzical. Primii, oricât de mult mi-ar plăcea, nu sunt la fel de profunzi, iar cei din urmă nu sunt muzică.
Dacă la Katatonia am listat multe melodii preferate, la Gathering am pomenit doar trei. Iar asta pentru că ar fi mult prea multe. Extrageți un album aleator, alegeți o piesă aleatoare și sunt șanse mari să îmi placă mult.
Nu rezonează chiar la fel de adânc precum Katatonia dar sunt atât de aproape încât sunt motivul pentru care nu am o formație preferată. Dar de ce aș avea doar una când pot avea două?
