Dualitatea lui Mafu

Acum ceva ani, poate vreo zece, o corcitură de șoricar a apărut prin fața blocului. Cum era literalmente piele și os, prietenei mele i s-a făcut milă de ea, a tras-o în grădină, i-a dat de mâncare și aici a rămas.

Am dus-o la un moment la veterinar, după ce părea să aibă unele probleme, unde am aflat cu tristețe că are "viermi la inimă" și că nu mai are mult de trăit. Tratamentul nu doar că era extrem de scump la vremea aia, dar nici nu se găsea în România iar șansele de supraviețuire nu erau excelente nici cu pastilele.

Mafu, ca o cățea proastă ce este, nu a înțeles ce i-a zis doctorul și e bine-mersi în continuare (cel puțin din acest punct de vedere). A rămas încă o șoricioaică cu picioare foarte scurte și de la scheletul ambulant care era s-a transformat într-un butoi de vreo 17(!) kilograme.

Seară de seară e un chin să o scoți pe doamna Mafu la plimbare, în special acum cu venirea căldurii. La dus e bine, îi place. Dar la întors... gâfâie, de-abia se târâie cu limba scoasă de un cot și trebuie să te milogești de ea ca să mai miște un pas.

"Hai, Mafu, hai, că poți!", în timp ce Mafu avansează cu viteza melcului.

"Vai, săracul animal bătrân", veți spune. E o babă grasă care de abia mai poate urca scările, cu pauze peste pauze. De ce o mai chinuim?

Problema e că Mafu, aceeași Mafu care de-abia își urnește picioarele și se chinuie să avanseze cu un centimetru... e aceeași Mafu care ciulește urechile și începe literalmente să alerge țopăind când dă de cățeaua vecinilor în spatele gardului!

Ca o mahalagioaică se agită, latră, face scandal și e gata de bătaie, transformându-se subit într-un câine tânăr și vioi! Ca apoi să se vaite iar că o dor șalele și nu mai poate să meargă... Vai, vai, vai!

Haide, Mafu, termină cu prostiile că te-am văzut cum țopăiai mai devreme! Țop-țop pe scări acum.