Dor-El Cuceritorul

Imaginați-vă că la un moment dat se deschid multiple portaluri interdimensionale. Efecte faine, mai ceva ca la IMAX, dar nimeni nu are timp să le admire pentru că din ele se revarsă o armată de creaturi fantastice puse pe invadare. Războinici masivi și musculoși, înarmați cu săbii magice și protejați de armuri indestructibile, conduși de un lider fioros și necruțător. Cam cât credeți că rezistă o țară ca a noastră în fața lor? Nu mult, vă spun eu.

Ce s-a întâmplat a fost simplu: soldații, ăia puțini care erau, au depus repede armele. Și-așa... puștile erau necurățate, gloanțele existau doar pe hârtie, iar cheful de luptă o luase pe urmele gloanțelor. Cetățenii nu au opus nici ei rezistență. Ce războaie de gherilă să duci când dimineața începe munca și seara meciul sau Insula Iubirii? Nu aveau timp de asta. Iar ăia cu timp liber, care nu munceau, au fost primii de-au rupt granițele.

Din partea politicienilor, cine să se opună? Singura opoziție de care aveau habar era aia dintre ei, de formă. Ca toți care se laudă că fac și dreg, când venea vorba de făcut efectiv și dres, se pricepeau doar la a găsi scuze. Au ales, spre surprinderea nimănui, să se închine și să se încline în fața noului suveran. Capul plecat, sabia nu-l taie și poate să se uite după monezi scăpate pe jos. Terminaseră oricum cam tot ce era de furat, le surâdea ideea unui concediu.

Pe partea cealaltă, a celor care erau furați, atmosfera era sumbră. De parcă nu le-ar fi mers suficient de rău, mai venise și un invadator interdimensional pe capul lor... Doar că, fii atent aici răsturnare de situație: tipul era pus pe treabă. Sigur, își făcuse ditamai statuile de neam prost cam prin fiecare oraș sau sat mai răsărit, dar s-a apucat și să construiască sau să renoveze din paraginile găsite. Și avea sens, dacă stai să te gândești.

Țara era a lui, pe persoană fizică. Da, era un războinic sângeros și barbar venit dintr-o dimensiune plină de conflicte, dar asta nu însemna că îi plăcea să stea în cocină. Ce ar fi zis ceilalți invadatori interdimensionali dacă ar fi venit să îi declare război și l-ar fi găsit printre ruine locuite de jegoși cu haine rupte? Păi nu-i crăpa obrazul de rușine? Tiran-tiran, dar cu țara pusă la punct, ca să-i reflecte capabilitățile. Că doar nu orice orcălău cu brandul mare și sabia groasă poate ajunge să conducă o armată, trebuie și un pic de creier lângă biceps.

Ce rost are să ai o populație de sclaveți dacă sunt toți niște răpănoși săraci cu burta lipită de spate? Tiranii deștepți investesc în cei pe care îi tiranizează, ca să aibă pe cine tiraniza ca la carte. Drumuri, fabrici și uzine, ca să producă economia și să aibă supușii bani de taxe. Școli și universități, ca să vină din urmă o nouă generație productivă de supuși. Instituții militare bine dotate, ca să aibă cu ce pune bazele unei noi armate. Spitale și clinici, ca să nu îi moară supușii înainte de a-și plăti birurile. Deși subjugată de un invadator barbar din altă dimensiune, populația o ducea mai bine ca niciodată.

Desigur, erau și mici inconveniente, chestii absolut minore. De pildă, când se îmbăta, mai sacrifica babe în ritualuri demonice. Dar cine nu mai calcă în străchini când se îmbată? Treaz era băiat bun, și le dădea totuși săru'mâna babelor înainte să le sacrifice, semn că avea cei șapte ani de acasă. Sau tot așa, din când în când, războinicii lui mai mâncau câte un popă la proțap, tot la beție. Mare pagubă, de parcă nu ar fi avut destui. Plus că probabil i-ar fi mâncat oricum câinii, ce mi-e una, ce mi-e alta.

Chestii minore, cum spuneam. Păi ce mai vrei mai mult? România era, în sfârșit, o țară prosperă. Dar românul, tot român: mereu cârcotaș, niciodată mulțumit. Și nu din cauză că se mai făceau prostioare la beție. Era ok, mai ales că se îmbătau doar cu rachiu cinstit de prune, sprijinind economia locală. Nu, problema lor era că pe noul stăpân îl chema, of, Dor-El Cuceritorul.

Într-adevăr, era un monstru verde de 3 metri care arăta de parcă ar fi mâncat copii la micul dejun (nici nu era exclus dacă exista rachiu în peisaj). Dar asta nu conta. Putea să aibă și 10 metri, cum să te bată unul pe care îl cheamă practic "Dorel", întruchiparea incompetenței? Ce ziceau probabil celelalte nații? Toate ca toate, dar la "dar ce-or să zică vecinii?" se trage linia!

Sper că vă dați seama că nu s-au revoltat pe față, nu au improvizat arme ca să poarte un război de gherilă, nu au sabotat chestii. Cine să facă asta, românii? În schimb, s-au pus pe făcut miștouri, apropouri, glume și caricaturi pe seama liderului. Dor-El alunecând și înjunghiindu-se singur în sabie. Dor-El ținând harta invers și invadând alt teritoriu. Dor-El încercând să cucerească restul Europei, dar alegându-se doar cu acel oraș anume din Croația. Dor-El săturându-se să fie luat peste picior și plecând din țară. Ah, stai, asta ultima nu era glumă.

Enervat de lipsa de respect, Dor-El Cuceritorul a decis că nu are nevoie de așa un teritoriu. Păi i-a găsit desculți și jefuiți de toți corupții, i-a scos din sărăcie, le-a făcut drumuri, spitale și industrie și i-a lăsat încălțați și jefuiți doar de el. Și ce a primit înapoi...? Exact!

Moldovenii de peste Prut, care nu știau exact care e faza cu "Dorel", dar știau care e faza cu drumuri și spitale, se tot rugau de el să îi cucerească și pe ei sau măcar să se poată alipi României. Inițial nu a vrut să își bată capul dar când a văzut că nu e apreciat. A preferat să își ia armata cu care venise, să sară practic gardul la vecini, și i-a lăsat pe români în plata Domnului. Mai era și aproape, nici măcar nu a fost nevoie să se chinuie mult cu mutatul catrafuselor, le-a aruncat direct peste graniță și gata!

Rezultatul? În Moldova a fost sărbătoare! Aveau un lider competent și războinic, capabil și să le rezolve problemele economice, dar și să facă față presiunilor ruse. Nimic nu îi mai putea opri să iasă din groapă! Și în România a fost sărbătoare, cu "Ole ole ole, cuceritorul nu mai e". Dar dacă lucrurile au început la fel de festiv, au continuat în moduri diferite.

Moldovenii s-au apucat să se dezvolte după o rețetă deja dovedită: drumuri, spitale, industrie, ocazionala babă sacrificată pe un altar demonic. Românii... să zicem doar că cei care au prins vremurile de după Revoluție au avut o puternică senzație de deja-vu. Noi conducători (care de fapt erau vechii conducători, ieșiți de pe tușă) și-au propus să fure tot ce se construise în regimul anterior.

Fără un tătuc să-i țină sub papuc, lucrurile începuseră să se deterioreze într-un mod vizibil cu ochiul liber. Pe cât de mult prosperaseră sub un tiran, pe atât de mult sărăciseră fără el. Iar când totul se destrăma sau ruginea, populația română a făcut ce știa mai bine: să dea din gură.

"Nu puteți voi să furați cât a putut Dor-El să construiască!"
"Dor-El, ăla a fost lider și bărbat, când dădea o lege se făcea!"
"Ne trebuie un alt Dor-El, să vină și să facă, nu putorile de acum."

Treptat, numele de "Dorel" și-a schimbat sensul prin noua asociere, și în loc să fie sinonim cu incompetența, s-a transformat fix în opus: un lider puternic și competent. În loc de "a venit un Dorel și ne-a lăsat fără internet", ca odinioară, s-a ajuns la "noroc că a venit un Dorel să ne repare cablurile rupte".

Cu timpul, uitând de unde a pornit totul, o bună parte din populație a început să se roage și să spere ca Dor-El, conducătorul cu nume puternic, să revină la cârma țării și să o scoată din rahatul în care se auto-afundase. Dar Dor-El nu s-a mai întors. Pentru că românului îi poți schimba expresiile, dar năravul ba.