Desigur că înghețata
Pentru ei era un peisaj normal. Nisip. Nisip cât vezi cu ochii, câteva petece de umbră la baza unor ruine atât de erodate că nimeni nu mai știa ce au fost cândva, și zero vegetație. Tot zero și fauna, singurele semne de viață veneau de la vântul uscat ce mai rostogolea te miri ce prin deșertul fierbinte. Plus ei, pentru care era un peisaj normal.
La adăpostul uneia dintre rarele zone de umbră se îngrămădise un mic grup de trei. Trei, cândva un număr cu semnificații mistice, acum doar un semnal al unei situații tragice: era dificil pentru grupuri mai mari de atât să găsească resurse. Nu erau magi în drum spre răsărit, nu erau trei eroi fermecați într-o misiune magică, ci trei suflete fără țel și fără nume, încercând doar să supraviețuiască.
Cei trei în cauză erau Bunicul, un antic patriarh care doar printr-un miracol nu pierise încă, și cei doi nepoți ai săi, A și B. Dacă miracolul s-ar fi extins și asupra lor, nu s-ar fi născut. Cu toate acestea, bunicul încerca să facă tot ce putea pentru ei. Nu pentru că spera la un viitor mai bun pentru ei, ci pur și simplu pentru că milioane de ani de instincte biologice nu se puteau șterge cu buretele. Viața căuta un drum înainte, indiferent de destinația finală.
-"Ne mai povestești despre înghețată, bunicule?", întreabă nepotul A.
Acesta zâmbește amar și începe să le povestească. Despre cum înghețata era un desert iar un desert era un fel de mâncare pe care îl mâncai de plăcere, nu ca să supraviețuiești. Despre cum era congelată și răcoritoare, concepte care nu încetează să minuneze copiii care cunoșteau doar arșița deșertului. Despre cum puteai intra într-un magazin să îți iei câtă vrei, când vrei, oferindu-le astfel un exemplu practic pentru miticul concept al "abundenței". Despre cum, cândva, viața merita trăită, dar nu într-un mod în care să îi deprime pe copii, ci într-un mod care să pară o poveste. Partea deprimantă o păstra pentru el, închisă adânc înăuntru. La suprafață lăsa doar înghețata.
-"Înghețată...", susură salivând nepotul A.
-"Ție ce îți plăcea cel mai mult în vremurile de atunci, bunicule?", întreabă nepotul B, dornic să audă și de alte minunății.
-"Cum ce? Normal că înghețata", intervine autoritativ nepotul A.
-"Desigur că înghețata", îi minte bunicul. În fond, ce putea fi mai bun, mai minunat de atât?
"Desigur că înghețata", oftează în sinea lui...
După atâtea povești, cei mici au putut în sfârșit să adoarmă, visând la înghețată, dulciuri, magazine și alte lucruri imposibil de experimentat altfel pentru ei. Și bunicul visa frumos.
"Hei, Claude...", mormăie el în somn.
