De Sfântul Ion

Barul era aproape gol în ziua respectivă. Cum să fie altfel când era sfântul Ion? Clienții obișnuiți erau fiecare pe la casele lor, sărbătorindu-și fie ziua personală, fie pe a unui cunoscut. Căci vorbim doar de sfântul Ion.

Cine nu știe măcar un soi de Ion sau Ioană în țărișoara asta? Nu poți să arunci un cui fără să nimerești pe cineva care avea prilej de sărbătorit. Nici de Revelion sau 1 mai nu se mai auzea la fel de multă muzică și nu plutea în aer un fum de grătar la fel de des. Și totuși în bar își înecau amarul o mână de oameni iar atmosfera nu părea să fie deloc una festivă.

-Nu suport ziua asta, rupse unul dintre ei tăcerea și fu salutat de ceilalți cu paharele în aer, în semn de aprobare.

-Mă scoate din sărite, continuă el. Numele meu e Dan. Mă recomand la toți ca "Dan", soția îmi spune "Dan", prietenii îmi spun "Dan", copiii îmi spun... bine, copii îmi spun "tată", dar nu se pune. Ce vroiam să zic e că numele meu e Dan dar pentru că părinții mei s-au gândit că ar fi bine să am două prenume iar în buletin scrie și "Ion", toată lumea mă stresează în ziua asta.

Mai luă o gură de bere apoi sentimentele reîncepură să curgă din el.

-Nu știți cât de stresant este... Toți te sună să îți ureze "La mulți ani" sau îți trimit mesaje peste mesaje. Și toți au pretenția să îi servești cu ceva sau să organizezi ceva sau să sărbătorești ceva iar tu îți dorești să fii lăsat în pace. E greu, e foarte greu... oftă el.

Bărbatul de lângă el căpătă curaj să își spună și el povestea.

-Domnul meu, te înțeleg perfect! începu el. Pe mine mă cheamă Dumitru. Dumitru Ion, dar "Ion" e numele de familie. De familie! Și cu toate asta trăiesc același coșmar ca dumneata. Păi ce treabă am eu cu sărbătoarea asta? De când se pun numele de familie la zilele onomastice? Au luat-o razna cu toții, vă spun...

Un sunet de dezaprobare se auzi de lângă ei.

-Nu vă mai plângeți, domnii mei. Unii și-ar dori să aibă problema asta. Pe mine mă cheamă Ionatan.

-Ca pe mere? îl întrerupse cineva.

-Ca pe ce mama mă'sii le-a trecut prin cap părinților mei când m-au botezat cu numele acesta ciudat. Teoretic ar trebui să mă încadrez și eu și să fiu sărbătorit azi. Ionuț se pune. Ionel se pune. Nelu se pune, Ioan se pune. Ionică se pune. Dar Ionatan? Toată lumea crede că Ionatan e prea exotic, prea ciudat... și toți uită de mine. Nici măcar proprii mei părinți nu se obosesc să mă sune.

O altă voce decise să li se alăture.

-Eu ce să mai zic, domnule Ionatan? Dacă vă zic cum mă cheamă... Măcar Ionatan are o oarecare prestanță, seamănă cu Johnatan-ul american. Părinții mei m-au botezat "Raj Kapur", că văzuseră ei niște filme indiene când erau mai tineri și pe lângă faptul că toți mă văd ca pe un ciudat, nici măcar nu am și eu o onomastică pe care să o pot sărbători, ca oamenii normali...

Un alt bărbat oftă și el.

-Pe mine chiar mă cheamă Ion, începu el. Ion Ionel chiar. Ion Ionel Ionescu, dacă vă vine să credeți. Dar nu am prieteni, părinții mei au murit, vecinii și colegii nu mă suferă... Nu e nimeni care îmi ureze "La mulți ani" de sfântul Ion. E ziua în care mă simt mai singur ca niciodată.

Începu să plângă dar ceilalți i se alăturară, în semn de solidaritate.

-La mulți ani, Ioane! îi ură Dan.

-La mulți ani, domnule Ion! îi ură Dumitru.

-Să fii sănătos și la mulți ani! îi ură Ionatan.

-Mulți ani fericiți! îi ură și Raj.

Lacrimile lui Ion Ionel se schimbară încet din lacrimi de tristețe în lacrimi de fericire. Își găsise, în sfârșit prieteni!

Dintr-un colț de bar, celălalt client rămas în bar îi privea stingher dar cu grijă, nu cumva să le atragă atenția. Dar nu scăpă.

-Hei, povestea dumitale care este? îl întrebă Ion Ionel, după ce își șterse lacrimile. Care e numele tău? Ai venit aici tot să scapi de sărbătoarea asta afurisită?

Cetățeanul îi privi jenat. Avea cinci perechi de ochi asupra lui și nici o poveste de spus. Rușinat, deschise gura:

-Mie îmi place doar să beau, atât...