Cum era să fac Pușa plăcintă

Share
Cum era să fac Pușa plăcintă
Pușa sub birou

Am un birou cu înălțime ajustabilă, de la IKEA. E manual, trebuie să dau la manivelă, ca un străbunic care încerca odinioară să pornească gramofonul. Sub birou, am un fel de dulăpior cu sertare, tot de la IKEA. Și mai am și o Păpușă, unicat, cum nu găsești în magazinele suedeze. Fix fără ea era să rămân!

Povestea e simplă: când lucrez, ocazional mă mai ridic de pe scaun, ridic și biroul, și continui să lucrez din picioare. Când obosesc, mă așez pe scaun, cobor biroul, și revin la tradiționala, dar nesănătoasa pentru spate, postură. Dai un pic de manivelă, țaca-paca! și gata procesul. Mai puțin într-o zi, când lucrurile au fost la un pas de a lua o turnură foarte urâtă.

În timp ce eu stăteam în picioare lucrând, Pușa stătea pe dulapul de sub biroul meu, dormind. Ce locșor își găsise ea acolo... la umbră, ferit de ochii lumii, și într-un spațiu închis, cum le place mâțelor. Un pic cam prea ferit de ochii lumii, aș zice acum.

Când mi-au obosit picioarele, ca de obicei, m-am așezat pe scaun și am început să dau la manivelă, tot ca de obicei. Dar la un moment dat, a început să se blocheze! "Băi, ce-o fi? S-a stricat mecanismul?" În timp ce încercam să forțez manivela, printre scârțâiturile mecanice parcă s-a auzit și un mieunat chinuit. Să fie...?

Mă aplec de urgență, privesc sub birou și de acolo mă privește o pisică aproape aplatizată. Mă ridic de urgență, dau la manivelă de urgență (de data asta în sensul opus), și scot pisica de acolo. N-a avut nimic, din fericire, dar cred că vă puteți imagina că mie mi-a stat inima în loc.

Nu am prins războaie, să am PTSD tradițional, dar am rămas cu sechele cinstite de la acel incident. Dacă aveam căștile pe cap și nu auzeam? Dacă nu mă opream la timp și răneam Păpușa sau, mai groaznic, o omoram?

M-a speriat teribil incidentul. Acum măcar am reflex: când cobor biroul, trag cu ochii sub el. Uneori e o Păpușă, alteori o Scârțulică... e la căutare locul. Le ușuiesc și abia apoi revin la manivelă. Dar și când e gol tot am o tresărire, și înainte să definitivez procesul, mai trag încă o dată cu ochiul, să fiu sigur-sigur-sigur că nu e nimeni sub birou.

Birouri mai găsești dar pisicile, ca și conștiința mea, sunt de neînlocuit.