Criză de timp

Când nu îți ajunge timpul, începi să te cauți prin toate buzunarele după timp.
Scotocești adânc, le scoți în afară și le scuturi bine. Dai jos toate scamele, toate chitanțele vechi adunate de-a lungul timpului, unele proaspete, altele atât de antice încât cerneala s-a scurs prin hârtie, dar nu găsești timp.

Găsești șervețele măcinate de timp, resturi de țesătură, ațe, bilete compostate, ambalaje uitate, uneori monezi, dar timp nu e. După ce ai golit tot-tot, mai dai o tură printre ele. Poate, cumva, ai ratat vreun buzunar. Ca și cum toate minutele petrecute înainte scormonindu-le au fost consumate cândva în trecut și poate, cumva, ai uitat în care buzunare ai căutat și au rămas unele neatinse, neprihănite și necăutate.

Și cauți iar, din nou și încă o dată, luând fiecare buzunar la rând tacticos, cu calmul și meticulozitatea unui chirurg pe creier, apoi le scormonești lipsit de tact, ca un barbar năvălitor. Doar că nu cauți pradă ci cauți timp.

Și cauți iar, din nou și încă o dată, luând fiecare buzunar la rând până găsești. Apuci timpul de coadă ca pe o pisică și asemeni unei pisici se zbate, se agită și dispare. Ți se scurge printre degete precum cel mai fin nisip. Înfigi la loc mâna, scoți alt timp și iar se scurge. Iar, din nou și încă o dată.

Rămas fără alternative, îți calci pe orgoliu, te așezi spășit în genunchi și îl implori:

-Timpule! Am nevoie de tine! Timpule, te implor, nu mai fugi de mine. Te caut de ore bune.

Dar timpul nu te ascultă și continuă să ți se scurgă printre degete.

-E o iluzie, îți șoptește încet timpul în ureche. Dacă aveai nevoie cu adevărat de mine nu m-ai risipit căutându-mă.

Apoi continuă să ți se scurgă printre degete. Iar, din nou și încă o dată.