Casa de nebuni

Au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu s-ar povesti pe blog sau poza, patru frați care locuiau într-un sat ca oricare altul, alături de părinții lor.

Atunci când fiul cel mare a devenit adult, tatăl lui l-a luat departe și i-a zis cu un amestec de mândrie și amărăciune:

-Băiatul meu, de astăzi ești bărbat! A sosit momentul să te muți la casa ta și să îți întemeiezi o familie. Nu suntem înstăriți dar cu toată sărăcia noastră, uite, am reușit să luăm un petec de pământ pe care îl vei împărți cu frații tăi.

Ștergându-și o lacrimă de emoție, tatăl își continuă discursul:

-Fiind cel mai mare, ai onoarea de a-ți construi primul o locuință. Vei fi baza familiei dar și a casei, iar când frații tăi vor deveni și ei bărbați, vor adăuga câte un etaj doar pentru ei. În aces fel veți putea rămâne uniți dar veți putea avea parte și de intimitate și de propriul vostru spațiu.

Iar fiul cel mare, ascultător și responsabil, făcu întocmai cum i s-a spus. A tras, a muncit și s-a zbătut iar la final a reușit să își construiască o casă frumoasă și încăpătoare. A avut însă grijă să lase acoperișul plat, pentru că știa ce va urma.

Când cel de-al doilea fiu deveni și el bărbat, primi același discurs. Și el își ascultă părintele și se puse de îndată pe muncă. Dar...

Cel de-al doilea fiu fusese mereu umbrit de fratele cel mare. Era doar cu un an mai tânar deci primise aproape aceleași responsabilități, trudise aproape la fel de mult pentru familie dar cu toate astea era mereu pe locul doi. Drept urmare, într-un acces meschin de invidie, hotărî să își extindă etajul cu o camera peste baza construită de fratele lui. Poate că nu era cel mai mare, dar casa lui urma să fie.

A tras și el, a muncit și s-a zbăut iar la final avea propria sa casa, un etaj doar al lui și, cel mai important, mai mare decât parterul!

Mai trecu un an și se mai maturiză unul dintre frații. Veni și rândul celui de-al treilea fiu să fie luat deoparte de tată. Primi și el discursul, la care se aștepta deja. Și el a ascutat de părinți, și el s-a pus pe treabă. Dar...

Cel de-al treilea fiu avea și el frustrările lui. Nu era nici fratele cel mare, nici cel mijlociu și nici măcar mezinul. Fratele cel mic primea toată atenția, cel mare primea încrederea părinților, cel de-al doilea frate era următoarea bază iar el... el era un rest oarecare.

Așa că a tras, a muncit și s-a zbătut iar la final și-a construit și el un etaj. Iar al lui era cel mai mare! Și nu doar atât, ieșea atât de mult în exterior încât se asigurase că atunci când va veni rândul mezinului să adauge un etaj, nu va putea folosi același tertip fără a dărma toata șandramaua. Câștigase!

Mai trecu un an. Mezinul deveni și el, în final, bărbat. Primi de asemenea discursul de la tatăl lui, la fel ca frații săi. Dar...

Uitându-se la măgăoaia bizară unde ar fi trebuit să își construiască etajul, viitoarea sa locuință, își făcu semnul crucii.

-Doamne-ferește să locuiesc acolo! Aia se dărâmă la primul cutremur., exclamă el înfricoșat.

Apoi plecă în lume să își găsească propriul rost.

Numele mezinului? Hâncu.

*Notă: casa e din comuna Fulga iar fotografiile îmi aparțin. Nu știu care e povestea reală ei dar clar merită una.