Când răsare soarele

M-am trezit aproape de ora 7. Fiecare instinct urla să mă culc la loc, până la 08:30 mai era timp berechet de moțăit. Sau, dacă nu, să rămân sub pătură, să scot telefonul sau tableta și să mă relaxez citind sau jucându-mă ceva. "Stai în pat!" îmi spuneam eu mie. Dar era zi de alergat...

În zilele de alergare din cursul săptămânii (marți și joi, de regulă), dacă pot să ies pe ușă înainte de 07:30, planul este să ies pentru alegările normale de 30-40 de minute / 5-6 kilometri. Numai bine să mă întorc și să fac și un duș rapid înainte de muncă.

Obișnuiam să alerg seara, după muncă, dar programul de seară a ajuns să se aglomereze foarte tare până când într-o zi am decis să alerg de dimineață, ca să am seara mai liberă. Apoi am alergat într-o altă dimineață, și într-o altă dimineață... până s-a lipit obiceiul de mine.

Alergarea de dimineață e altă bestie față de alergarea de seară. Dacă vara, pe lumină și răcoare, poate fi o plăcere, iarna, pe întuneric și frig e aproape tortură. Știți vorba cu cei doi lupi care sunt în interiorul fiecăruia dintre noi?

Primul meu lup face urât, se zbate și caute pretexte să nu se ridice dimineața din pat. Iar când o face și iese afară, se simte mizerabil. Cu mâinile înghețate și aburul ieșind pe gură, trebuie să înfrunți frigul deși nu trebuie să o faci. E auto-impus, într-un mod masochist.

Dar al doilea lup termină alergarea. E încălzit, alert și paradoxal de plin de energie. Privește cum răsare soarele afară și se gândește că îl așteaptă un duș fierbinte și o cană de cacao.

E foarte, foarte, foarte neplăcut să îți începi ziua cu alergare când e toamnă sau iarnă. Și e foarte, foarte, foarte plăcut să îți începi ziua privind cum răsare soarele. Alergarea rămâne mereu în trecut, se evaporă cu fiecare pas pe care îl fac iar soarele... el și răsăritul mă așteaptă.