Calul

Își dorea un cal.

Nu pentru niscaiva treburi agricole sau pentru înhămat la o căruță. Nu știa să călărească, deci nici pentru hobby (căci nu ar fi numit călăritul "sport"). Nu avusese cai în copilărie și acum îl lovise brusc nostalgia vârstei de mijloc. Nu, trăise toata viața lui la bloc, lucru care era de altfel principalul impediment în a avea un cal. Dar își dorea unul. Oh, și cum își mai dorea unul...

Nu putea să explice de ce. Era ca o chemare abstractă care îl răscolea zilnic. Visa cai noaptea iar ziua se gândea cum ar fi să aibă unul. Dar de ce nu avea unul?

Să explice de ce nu avea avea un cal era cu siguranță mult mai simplu decât să posede unul. Da, caii nu erau chiar atât de scumpi. Se găseau la prețuri accesibile iar dacă te mulțumeai cu o gloabă bătrână aveai chiar șanse să obții unul gratis. Dar unde să îl ții la bloc?

Să îl cumpere și să îl lase la vreo asociație sau ceva grajd străin nu era ce își dorea. Vroia să aibă un cal, nu să îl aibă la alții. Să își cumpere o casă nici nu se punea problema. Tot ce și-ar fi permis ar fi fost vreo dărăpănătură într-un sat uitat de lume, în care nu ar fi putut ajunge, ceea ce îl readucea la prima problemă: dorea calul lângă el, nu undeva departe.

Luase în calcul să îl țină în apartament. Nu ar fi fost primul și probabil nici ultimul, dar stătea la etajul trei. Chiar dacă, prin absurd, l-ar fi tolerat vecinii și nu i-ar fi făcut reclamații peste scandaluri, cum să îl urce pe scări? El însuși se chinuia când venea cu sacoșe de cumpărături, darămite un cal de sute de kilograme.

Pe zi ce trece, dorința de cal continua să crească. Îl învăluia ideea de cal. Era acoperit de conceptul de cal. Vedea cal, auzea cal, simțea cal, mirosea cal (nu și a cal, din fericire pentru cei din jurul lui). Ajunsese atât de captiv în... calism, încât nu îi mai era cald, îi era cal. Nu mai era calm, era cal. Trebuia să obțină unul înainte să explodeze.

Așa că s-a dus în târg. Era unul la marginea orașului, genul de târg murdar și prăfuit unde țăranii vindeau găini și ouă de case, vechituri de prin curte și marfă de origini dubioase la prețuri cinstite. Și, cel mai important, se vindea și un cal.

Apoi a avut un cal. Procesul în care s-a dus la vânzător, a scos banii din buzunar și i-a schimbat pe cea mai aprigă dorință a avut loc atât de rapid încât nici nu are rost să îl descriu. Nici nu mai conta, de altfel. Un singur lucru era important.

Avea un cal.

Preț de câteva secunde a fost cel mai fericit om din lume... până când a rămas cu el de ham, neștiind ce să facă în continuare. Rahat. Locuia la bloc și avea un cal.

Brusc, încetă să își mai dorească unul.